„Nonconformismul“ teologiei în era postmodernistă

În contextul atât de divers al lumii în care trăim, teologia creştină încearcă să-şi exprime propria identitate, oferind sens şi semnificaţii universului în care trăim. Însă, sensul pe care ea îl conferă lumii şi creaţiei, în general, se doreşte a fi unul definitiv şi irepetabil, unul noncontingent, unul care să poarte amprenta unei legitimităţi universale. Faptul acesta presupune că legitimitatea pe care o are nu este condiţionată doar de premise sau argumente de ordin istoric sau cultural, cât mai degrabă revelaţional. Aceasta, în primul rând, pentru că teologia se fundamentează pe Revelaţia lui Dumnezeu, confirmată istoric; o Revelaţie care oferă un sens ultim şi deplin creaţiei lui Dumnezeu. Este şi motivul pentru care Iisus Hristos, prin Care se desăvârşeşte întreaga Revelaţie, este numit „Calea, Adevărul şi Viaţa“, întrucât „nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine“ (Ioan 14, 6). De altfel, în Faptele Apostolilor se spune foarte limpede: „Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi“ (4, 12). Prin urmare, teologia oferă, prin Revelaţie, o finalitate şi un sens lumii, dincolo de contraargumentele şi încercările de marginalizare a ei.

Dacă teologia, în plină eră postmodernistă, este oarecum marginalizată, ba chiar ignorată, se motivează prin aceea că evul secularizării în care trăim nu mai poate reprezenta ambientul în care teologia să se regăsească şi să-şi cultive propriile valori. Relativizarea sau chiar ignorarea totală a valorilor morale, atât de apropiate teologiei şi religiilor, în general, încearcă să conducă la o posibilă, dar inutilă, reinterpretare a rolului şi a semnificaţiei teologiei în societatea contemporană. Nu sunt puţine strategiile gândite în acest sens.

O primă „propunere“ ar fi ca teologia să se dilueze cumva în ştiinţa religiilor, întrucât, în această situaţie, fenomenul religios ar putea fi abordat dintr-o perspectivă absolut neutrală, fără conotaţii creştine speciale. Această idee se regăseşte parţial şi în învăţământul din România, în şcolile în care se pledează pentru introducerea Istoriei religiilor în locul orei de religie. O altă strategie vizează adaptarea teologiei la orizontul postmodernist de astăzi, în sensul că toate conţinuturile şi ideile teologice trebuie explicate în contextul socio-cultural actual, conform sintagmei: „Mai important decât adevărul este sensul acestuia“ (W. Gräb).

Nu mai puţin trebuie ignorată teza potrivit căreia religia poate fi suplinită prin diverse substitute. În acest sens, Th. Ruster, W. Benjamin şi J. M. Keynes subliniază că teologia şi religia şi-au găsit deja un înlocuitor pentru Dumnezeu: consumerismul economiei de piaţă (Th. Ruster).

La fel de discutabilă este teza potrivit căreia teologia ar putea fi plasată în rândul ştiinţelor culturii, continuatoare ale ştiinţelor spirituale încă din secolul al XIX-lea. Obiectul lor este profilul cultural al lumii într-un context mai larg, conform căruia cultura trebuie înţeleasă ca un produs al omului, conţinând nu doar valori morale, orientări şi atitudini de principiu. Dimpotrivă, în cultură se regăsesc inclusiv valori şi elemente religioase (H. Lübbe, „Universitas in theologia - theologia in universitate“, Zürich, 1997, p. 45). Consecinţa acestei perspective ar fi că teologia s-ar putea transforma într-un fel de secţie a unui muzeu, într-un fel de „depozit second-hand“ al istoriei creştinismului. Aşa cum afirmă E. Arens, teologia este astăzi, mai mult decât oricând, indispensabilă. Dacă, în schimb, „administrează“, în principal, doar „trecutul, în loc să se implice în prezent, atunci devine, în realitate, un lux inutil“ (H. Hoping); pentru că acelaşi lucru îl pot face foarte bine istoricii şi filologii, dacă nu chiar cu mult mai bine.

Pe de altă parte, inclusiv dintr-o perspectivă filosofică, teologia contemporană nu mai poate fi ancorată exclusiv în metafizică, aşa cum s-a întâmplat multă vreme. Astăzi, nu mai este îndeajuns să reformulezi întrebarea despre Dumnezeu, căutându-i un alt sens, aşa cum se întâmpla, deseori, începând cu anii â60 ai secolului al XX-lea. Pentru că, pe atunci, acest lucru însemna echivalentul „sensului unic, integral, universal şi definitiv al întregii existenţe umane“ (K. Rahner). Aşa cum subliniază D. Heinrich, deşi au avut multă vreme un mariaj fidel, teologia şi metafizica filosofică încep să aibă probleme. Aristotel a redus metafizica la limitele ontologiei. În nonconformismul ei, articulat în Revelaţia lui Dumnezeu, teologia transcende aceste limite, plasându-se dincolo de postmetafizic şi postmodernism.