Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Normalitatea binelui

Normalitatea binelui

Un articol de: Nicolae Dima - 11 Iul, 2009

Se spune că un tânăr oarecare a venit cândva la o mănăstire cunoscută, preocupat fiind de o problemă care i se părea foarte gravă. Neliniştit şi adâncit în gânduri, a găsit în cele din urmă interlocutorul potrivit pentru a-şi destăinui îngrijorarea. Ajuns în faţa bătrânului duhovnic, a rostit dintr-o suflare gândul care îl preocupa atât de mult: „Părinte, ce pot face eu pentru ca lumea să-şi găsească pacea, să nu mai existe atât de multe conflicte militare şi pentru a nu mai muri atât de mulţi oameni nevinovaţi?“. Duhovnicul l-a luat în serios, l-a privit cu blândeţe şi cu un anumit zâmbet mulţumit. În cele din urmă, după câteva secunde de gândire, i-a dat răspuns. „Pentru pacea lumii, tu poţi face următorul lucru, care este esenţial: atunci când vei ieşi din chilia aceasta, să ai grijă să nu trânteşti prea tare uşa!“.

Parabola aceasta am auzit-o rostită în urmă cu câţiva ani şi am reţinut-o, pentru că ea rezumă într-un fel neteologic, dar foarte înţelept, importanţa fundamentală a lucrurilor mici, aparent nesemnificative, în angrenajul marii Istorii a lumii.

Problema conflictelor sau a păcii sociale este una dintre cele mai serioase preocupări ale lumii de azi. E suficient să constaţi tendinţa constantă de aglomerare urbană ca să înţelegi urgenţa problemei: într-o metropolă de câteva milioane sau chiar zeci de milioane de persoane, în care anonimatul tinde să fie absolut, responsabilitatea personală se dizolvă. Violenţele extreme de la Atena, de anul trecut sau cele de la Paris din urmă cu câţiva ani dovedesc un fapt îngrijorător: forţele de ordine nu pot ţine lucrurile sub control în cazul unor violenţe publice de amploare. În cazul în care nu se scoate armata pe străzi, în cazul în care nu se trage cu arma în aşa-zişii demonstranţi, în cazul în care nu se plantează câte un jandarm în spatele fiecărei persoane de pe stradă, violenţele de genul celor amintite nu pot fi stăpânite. Dacă milioane de oameni ies pe stradă în acelaşi timp, indiferent pentru ce motiv, e greu de crezut că această forţă publică poate fi controlată.

Bineînţeles, violenţe publice ample se întâmplă rar. E ceva verificat de multe ori: oamenii găsesc cu mare greutate motive suficiente pentru a se coaliza. Zdrobitoare coagulări umane publice se înregistrează arareori. Este drept, când se întâmplă, ele răstoarnă dictaturi, dărâmă imperii, schimbă ordinea lucrurilor. Dar se întâmplă arareori, deşi este, de asemenea, constatat că răul contaminează mai repede decât binele.

Ajungem astfel la centrul chestiunii, la înţelesul fundamental al parabolei cu trântitul uşii: este esenţial în lumea aceasta cosmopolită, care nu are repere colective valorice şi etice, să existe cenzură personală. Respectiv, să învăţăm să distingem răul de bine şi să-l evităm, chiar dacă asta înseamnă pentru noi un anumit efort.

Este evident că răul se însumează şi răbufneşte, uneori, ca sumă a relelor noastre individuale. Cantitatea generală de rău din lume se va reduce considerabil dacă noi vom şti să reducem măcar o fracţie minoră din duşmănia, invidia, dorinţa de răzbunare pe care le creştem în suflet şi le împroşcăm în jur. Vom constata că suma economiei de zgomot de la uşile pe care nu le mai trântim, ci le închidem uşor, este suficientă pentru ca lumea să fie, de la un anumit moment, mai liniştită, mai plăcută. Ne vom obişnui cu asta. Normalitate va deveni liniştea, nu zgomotul.