„Normalitatea“ desfrânării

Nu de puţine ori, atunci când asist sau particip la o discuţie despre îmbogăţirea unor indivizi prin fraudă, aud câte o replică de genul: "Normal că a furat!", urmată de întrebarea menită a-mi tăia din elanul moralist: "Ce, tu n-ai fi făcut la fel?". Adică, dacă m-aş fi aflat într-o poziţie din care pot fura, ar fi normal să o fac. Ca şi cum doar anormalitatea m-ar putea împiedica să fiu cinstit. Şi fiecare am face la fel, pentru că, în opinia multora, toţi suntem o apă şi-un pământ în faţa ispitei de a fura. Trăim într-o epocă în care ilegalitatea a devenit firească, normală, banală pe alocuri, dar întotdeauna bine privită şi apreciată. Aflarea în poziţii-cheie, în posturi de decizie, în zona în care "se mişcă lucrurile" şi se trag sforile a devenit un scop bine definit în viaţa celui convins că banul câştigat rapid merită încălcarea oricărei norme morale. Iar toată această goană după aurul deşertăciunii este privită cu îngăduinţă, cu înţelegere, ba chiar cu invidie de către cei aflaţi pe margine. Spectatori care, dacă li s-ar ivi posibilitatea, n-ar sta pe gânduri şi ar trece imediat în rândul actorilor păpuşari ai finanţelor ilicite. Dar acest fenomen al tentaţiei răului nu se manifestă numai în ceea ce priveşte căpătuirea materială. Nimeni nu vrea să fie considerat prost şi incapabil de a-şi face o viaţă mai "bună". Dacă putem să ne aşezăm peste rând la coadă, de ce să n-o facem? Dacă putem să stăm tolăniţi pe o canapea într-un club, seară de seară, cine ne opreşte? Dacă putem să-l înjurăm pe vecin, să-l bârfim pe colegul nostru, să râdem de neputinţele altuia, să ne înfruptăm peste măsură, de ce n-am face-o? Doar n-or să ne împiedice rigorile unor principii decrepite. Atât timp cât societatea e o imensă arenă în care spectatorii admiră iluzioniştii care scot din jobenul şmecheriei cheia succesului în viaţă, totul va fi permis şi încurajat. Mai rău e că vocile care ar putea înfrâna acest elan înspre desăvârşirea imoralităţii sunt tot mai puţine şi mai lipsite de vlagă. Resemnarea lor echivalează cu deschiderea şi mai largă a porţilor pentru cei dornici de a-şi face un mod de viaţă din satisfacerea continuă a poftelor de orice natură. Dezolarea a devenit un sentiment generalizat în rândul celor care ar putea să ia o atitudine sănătoasă. Dar tocmai acest raport disproporţionat între oamenii de caracter şi cei corupţi reprezintă noua provocare a moralei contemporane. Abia acum, în condiţii cât se poate de vitrege, trebuie regăsită vocaţia apostolică. Oamenii încrezători în valorile morale, aşa puţini cum sunt, formează minoritatea care poate impune legea bunei cuviinţe. Rămâne doar să-şi regăsească încrederea că nimic nu este încă pierdut şi că semenii rătăcitori au mare nevoie de ei.