Nostalgia, între marketing şi trăire

Nu ştiu dacă aţi observat, dar de ceva vreme suntem înconjuraţi de tot felul de raportări comerciale la tradiţiile strămoşeşti. De la restaurantele de lux până la gogoşeriile din colţ, toate poartă denumiri cât mai adânc înrădăcinate în trecut. Patiseriile trebuie să fie musai „domneşti“, tavernele „haiduceşti“, casele „boiereşti“, până şi covrigăriile îşi revendică o istorie „din 1939“. Nu mai vorbesc de producătorii de bere, care se întrec în a-şi afişa o tradiţie ce merge până în Evul Mediu. Măcelari mustăcioşi şi vânjoşi, cu parfum interbelic, apar desenaţi pe ambalajele salamurilor din supermarketuri. În spoturi publicitare, cavaleri medievali beau butoaie de bere între două turniruri. Practic, cea mai albă pâine, cea mai savuroasă dulceaţă, cel mai pur lapte sunt de apanajul trecutului şi doar priceperea şi meşteşugul unor producători aleşi ne mai dau ocazia să gustăm toate aceste minunăţii. Toate aceste exagerări şi afişări ostentative ale unei pretinse vechimi sunt de natură a convinge eventualii clienţi că o istorie seculară reprezintă automat garanţia calităţii serviciilor oferite. E o formă adaptată la societatea de consum a proverbului „Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere“. Dacă nu aş şti că în spatele acestei bruşte şi emoţionante regăsiri a tradiţiei se află de fapt un banal exerciţiu de marketing, poate că aş crede în sinceritatea demersului acestor comercianţi. Cum pot ei pretinde oare că un produs fabricat la scară industrială poate fi identic calitativ cu cel aflat pe masa românilor în urmă cu două-trei sute de ani? E o gogoriţă vândută în ambalajul seducător al aşa-zisei ambianţe tradiţional româneşti.