Noţiunea de persoană în cultura europeană

În tradiţiile culturale europene, conceptul de persoană a jucat şi joacă un rol privilegiat. Este, în fapt, diferenţa majoră care marchează perspectiva europeană de sorginte iudeo-creştină faţă de celelalte modalităţi de înţelegere a umanului, cum sunt cele orientale. Se dovedeşte însă că uzanţa termenului persoană a întâlnit o multitudine de accepţiuni, pe parcursul a două milenii de istorie culturală.

În vremurile moderne, nu o dată, termenul a fost folosit indistinct sau impropriu. Astăzi, este, mai mult ca oricând, necesară reprecizarea şi recuperarea înţelesurilor ce au dominat un termen graţie căruia omul a fost înţeles într-un fel nemaiîntâlnit până atunci în istorie. Lucru deloc simplu, pentru că odată cu scurgerea timpului, noţiunea de persoană este tot mai mult folosită în accepţiuni „slabe“, colaterale, sau major resemnificate. Inaugurarea modernităţii, cu obsesia limbajelor specializate, a însemnat începutul unui interval marcat de o şi mai pronunţată fragmentare în uzitarea conceptului, ştiinţele despre om folosind, în ultimele două veacuri, mai cu seamă, accepţiuni redimensionate pe potriva unor interese specializate. Rezultatul paradoxal a fost, de multe ori, folosirea nedistinctă şi necritică a unor termeni precum persoană, personalitate, individ.

Declinul mitologiei pozitiviste

Nevoia tot mai stringentă de discurs pozitiv şi perspectivă analitică a condus, în timpurile recente, la o instrumentalizare ce a pierdut perspectiva de ansamblu şi sensul originar al noţiunii de persoană. De altfel, nici o disciplină din cele ce se regăsesc sub numele de ştiinţe umaniste nu oferă o descriere a omului plecând în mod expres de la înţelesul său de persoană, şi asta pentru că este o noţiune prea vagă, lipsită de dimensiunea pozitivă cerută de un discurs specializat. Cu cât a fost folosit mai restrictiv conceptul de persoană, cu atât a fost mai dificil să se menţină o accepţiune care să acopere înţelesul integral al umanului.

În mod implicit, era prezentă o presupoziţie crucială a atitudinii moderne în cunoaştere: cerinţa pentru rigoare, pentru exactitate. De când s-a declanşat aventura cercetării pozitive a naturii, odată cu apogeul Renaşterii, marcat de personalitatea lui Leonardo da Vinci, a apărut o nevoie absolută: aceea de măsurare. Pentru a cunoaşte proprietăţile naturii, era nevoie de experiment, ori valabilitatea oricărui experiment depinde de anumite repere care să ofere baza emiterii oricăror concluzii privind obiectivitatea unui proces, a unei stări, a unui aspect al realităţii. Aceste repere au fost exprimate în scale de măsură şi orice estimare a însemnat în cvasitotalitatea cazurilor o descriere metrică. Diferenţa de grad, de număr a devenit pentru noi calea privilegiată de a descrie proprietăţile realului. Această cale de înţelegere a realităţii s-a extins inevitabil şi asupra descrierii omului. Şi, întrucât este o fiinţă biologică, parte a naturii, s-a considerat că omul poate fi descris prin diferite modalităţi de cuantificare.

Elanul ce a marcat sfârşitul Renaşterii şi începutul modernităţii, în acest proiect de cuantificare a datelor umanului, şi-a atins apogeul în veacul al XIX-lea, însă a intrat în declin odată cu mijlocul secolului al XX-lea. Nu atât un declin al progresului în rafinarea instrumentelor de studiere pozitivă a umanului, pentru că sub acest aspect s-a înregistrat o tendinţă de dezvoltare exponenţială, ci în credinţa că omul poate fi în totalitate descris astfel. Este de fapt declinul unei mitologii inaugurate de atitudinea pozitivistă în cunoaştere.

Persoana, singura relaţie posibilă cu fiinţele

În plan filosofic, declinul descrierii pozitive a umanului a fost anunţată de Kierkegaard şi Bergson. Deşi nu au vizat în mod expres această paradigmă, perspectiva existenţială a început să erodeze credinţa în putinţele epuizării datelor umanului prin investigaţia pozitivă. Sintetic spus, mitologia ştiinţifică produsă de modernitatea timpurie şi-a pierdut credibilitatea, iar ştiinţa a trebuit să se smerească. S-a dovedit că există limite în cercetarea pe principii instrumentale a omului, chiar şi atunci când este vorba doar de aspectul său biologic - fapt evidenţiat chiar de investigaţia pozitivă.

Recuperarea, astăzi, a perspectivei creştin-răsăritene asupra persoanei poate avea consecinţe semnificative asupra demersului ştiinţific, în special în zonele sale de frontieră, pentru că această viziune înfăţişează un înţeles al persoanei care susţine explicit o dimensiune cu totul aparte al modului de existenţă personal. În acest spaţiu, persoana este descrisă ca „activă“ pe nivel ontic, ca având o influenţă radicală asupra realităţii create. Yannaras afirmă că persoana este, în principiu, singura relaţie posibilă cu fiinţele, cu lucrurile existente în realitate. Fiinţele există numai ca obiecte - arată, adică, ceea ce este numai printr-o relaţie de raportare la o persoană. Această raportare defineşte caracterul existenţial al fiinţelor ca fenomene - fiinţele apar, se manifestă drept ceea ce sunt numai ca logos al relaţiei lor cu persoana. Această înţelegere poate, de asemenea, oferi un răspuns consistent la întrebarea asupra libertăţii umane, la felul în care poate fi descrisă şi înţeleasă această libertate. Dacă este ca semnificaţia libertăţii să treacă de graniţele discursului moral şi moralizator, atunci trebuie să se ofere o descriere consistentă a efectivităţii influenţei persoanei din perspectiva raportului libertate-determinism.

Omul nu este, ci devine

Ar trebui însă să răspundem la o întrebare: în ce fel poate fi descris statutul persoanei, cadrele modului personal de existenţă. Am văzut că este exclusă descrierea statică ori în termenii unei esenţe a persoanei. Că persoana nu este o realitate statică este ceva ce poate fi intuit, însă ceea ce ar purta numele de dinamism, în acest caz, nu e tocmai simplu de descris sau încadrat, căci nu este un dinamism de felul unui flux sau al unei curgeri, ci ceva mai radical, un dinamism ontic. Persoana este o realitate care „nu stă pe loc“ în însăşi fundamentele sale. Ea „se mişcă“ la modul în care „se face“, devine ce nu a fost. În antropologia ortodoxă, omul nu este, ci devine, căci este chemat să fie mai presus de sine, să fie mai mult decât sine, să se unească cu o natură dincolo de sine şi de toată creaţia: să se unească cu Dumnezeu şi, într-o anume măsură şi sub un anume înţeles, să devină dumnezeu.

Apofatismul persoanei este o sintagmă care trebuie interpretată prin prisma acestei din urmă afirmaţii. Limbajul negaţiei este mai potrivit atunci când îţi propui să vorbeşti despre ceva care mereu se face pe sine şi dincolo de sine în unire cu ceva mai presus de sine. Însă trebuie spus că această chemare şi acest propriu al persoanei nu trimite către o cale unică, întrucât totul se discută în limitele identităţii, irepetabilului, unicităţii. Nu există decât persoane concrete şi o experienţă concretă, unică şi irepetabilă a fiecăreia dintre acestea. Aşa cum spune părintele Dumitru Stăniloae, „de fiinţa umană ţine conjugarea interpersonală a diferitelor mişcări ale ei. Fiinţa umană e trăită în realitate de persoane. (…) Deşi fiecare persoană are în sine toată fiinţa umană, fiecare trăieşte întreaga fiinţă umană în relaţie cu altele sau şi-o actualizează în relaţie cu altele. De aceea, trăirea întregii fiinţe umane de către fiecare persoană se uneşte cu sporirea trăirii fiinţei întregi de către ea în mod propriu, prin relaţia cu alte persoane, care o trăiesc în felul lor.“