„Nu l-a înviat numai pe Lazăr, ci credința tuturor”

Este lesne de observat că învierile rememorate de Evanghelii indică, prin succesiunea lor, o intensitate crescută, un sens din ce în ce mai înalt, o putere care se dezvăluie în relație cu situații tot mai neverosimile: copila este înviată discret, în camera sa; fiul este redat mamei sale în drum spre locul de îngropare, iar Lazăr este readus la viață în văzul multor martori, după ce zăcuse în mormânt. Augustin, Episcopul Hipponei, considera despre cele trei învieri că exprimă trei sensuri ale renașterii spirituale prin Hristos: eliberarea de răul consimțit, dar încă invizibil prin fapte; apoi de păcatul devenit act public, iar în cele din urmă, de păcatul transformat în obicei, care strânge sufletul ca într-un giulgiu și duce la descompunere lăuntrică. Astfel, prin rechemarea lui Lazăr la viață și desfacerea trupului din legăturile care-l țineau în mormânt, Iisus oferă o spectaculoasă parabolă a salvării din moartea păcatului și a redobândirii libertății spirituale.

Mai multe detalii ale episodului evanghelic au atras atenția primilor săi comentatori: plânsul lui Iisus, chemarea cu „glas ­înalt”, strigarea numelui celui care avea să fie înviat - toate dezvăluind relația dintre umanitatea și dumnezeirea lui Hristos și răspunzând, de fapt, la întrebarea Cine este Cel care l-a înviat pe Lazăr? Miracolul avea să fie interpretat ca o „inițiere” a ucenicilor și, prin ei, a tuturor celor care vor crede în Hristos, Lazăr fiind asumat secole de-a rândul ca simbol universal al credinței în înviere, așa cum făceau cei care, în catacombe, doreau să fie pictată deasupra mormintelor scena readucerii sale la viață sau primeau, în nișele care le adăposteau trupurile, statuete minuscule simbolizându-l pe Lazăr. Hristos, scria Sfântul Ambrozie, Episcopul Milanului, „nu l-a înviat numai pe Lazăr, ci credința tuturor. Iar mintea ta, moartă fiind, dar crezând când citește aceasta, înviază odată cu acel ­Lazăr”.

Contextul baptismal al receptării episodului din Evanghelia după Ioan este atestat textual într-una dintre catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, ținute la jumătatea secolului al IV-lea. Catehumenii se pregăteau pentru a primi botezul, numit și „luminare”, în timpul Liturghiei pascale, după ce parcurgeau un itinerar formativ. Acest parcurs final al convertirii ca trecere de la ignoranță și păcat la cu­noaștere și virtute avea o dimensiune penitențială majoră, în care Lazăr din Betania devenea un simbol al speranței din inima pocăinței. După o introducere în problema originii răului și a căderii omului, devenit spiritual „orb”, „șchiop” și „mort”, îndemnul adresat de Sfântul Chiril catehumenilor era să aibă încredere în milostivirea lui Dumnezeu, a cărui putere de a ierta și de a înnoi s-a revelat și prin învierea lui Lazăr: „Oare, omule, Cel care l-a înviat pe Lazăr, mort de patru zile, pe Lazăr care mirosea greu, oare nu te va învia cu mult mai ușor pe tine, care trăiești? El, Care și-a vărsat cinstitul Său sânge pentru noi, El însuși te va izbăvi de păcat! Să nu deznădăjduim, fraților! Să nu ne aruncăm pe noi înșine într-o stare disperată! Cumplit lucru este să nu ai nădejdea pocăinței!”.

Astfel, în cateheza de la Ierusalim, Lazăr e un simbol al speranței și un semn al puterii lui Dumnezeu de a restaura natura marcată de păcat. Semni­ficația baptismală revine într-o amplă cuvântare-pledoarie pentru Botez a Sfântului Grigorie Teologul: asemenea unui alt ­Lazăr, neofitul iese din mormântul vieții sale păcătoase, „nu doar după patru zile, ci după multe”, răspunzând chemării glasului puternic al Cuvântului. Botezul este o înviere și o eliberare de legăturile morții, dar una împreună cu Hristos. Caracterul decisiv al acestei învieri baptismale este subliniat prin avertizarea că o a doua înviere, după o eventuală cădere în păcat care ar reduce din nou omul la starea de cadavru spiritual, nu este sigur că va veni „până la sfârșitul veacurilor”. Pentru Sfântul Grigorie Teologul, botezul înseamnă o dezlegare de păcate, dar și o înlăturare a vălului (cf. Ps. 33, 6) care-l însoțește pe om de la naștere.

Spre deosebire de ceea ce ne relatează episodul evanghelic (Ioan 11, 41), atât în frescele catacombelor, acolo unde se poate distinge, cât mai ales pe sarcofage, dar și pe cupe, pixide, Lazăr apare de multe ori fără mahramă, privindu-L pe Cel care i-a redat viața. Această constantă iconografică inovatoare față de textul biblic s-ar putea explica doar în relație cu exegeza pe care creștinii acelor veacuri o receptau prin cateheze și omilii. Contextul ritual originar ar putea fi tot cel baptismal: se știe că, la Ierusalim, în practica exorcismelor care precedau botezul, se sufla peste chipul catehumenului acoperit cu un văl și se invoca numele lui Iisus Hristos. Fundamentul scripturistic pentru renunțarea la reprezentarea vălului nu putea fi altul decât fragmentul din 2 Corinteni 3, 16-18: „Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica. Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”. Contextul paulin este cel al antitezei dintre „duh” și „literă”, dintre libertate și moarte, în care vălul lui Moise, care îi proteja pe fiii lui Israel de strălucirea insuportabilă a feței profetului, devine un simbol al lecturii literale, un obstacol hermeneutic și spiritual („văl pe inimă”) în fața cunoașterii lui Hristos. A-l reprezenta pe Lazăr fără văl avea sensul pe care doar interpretarea învierii spirituale ca părtășie la viața veșnică o putea oferi.