Nu lăsaţi balaurul mâniei să vă muşte din inimă!

▲ Să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu să facem acest lucru ▲

Mânia ne biruieşte pe toţi! Vai de capul nostru! Dar să vorbim, după Sfântul Ioan Scărarul, care sunt treptele mâniei. Mânia se împarte în trei feluri; este mânia numită pe greceşte „holos“, care înseamnă „repede“, când omul se mânie repede şi tot repede îi trece. Asta nu-i mânie periculoasă. Este ceea ce spune Duhul Sfânt în Psaltire: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi“. Aceasta-i mânia cea firească. A greşit o dată, a cerut iertare, se împacă. Inima omului este împărţită în trei părţi: partea mânioasă, partea raţională şi partea poftitoare. Această mânie este dumnezeiască, căci din fire este sădită în sufletul omului, să se mânie asupra păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Mânia ta să nu fie asupra fratelui, ci asupra şarpelui prin care ai căzut“. Când vezi pe un om că te ocărăşte sau îţi face rău, nu te supăra pe el, că nu-i vinovat el. Mânia cea dreaptă nu urăşte, ci împlineşte porunca Domnului, care zice: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Binecuvântaţi pe cei ce va blestemă“. Această mânie - holos - este primul grad al mâniei.

A două treaptă a mâniei este mânia numită „catos“ sau pizmă, pe româneşte. Acesta-i un şarpe rău. Acesta când a muşcat inima noastră, nu numai că ne mâniem, dar ţinem mânie câte o săptămână, două, pe cel care ne-a făcut rău. Aceasta-i grea. Când omul ţine mânie şi gândeşte: „Lasă că-i răstorn eu planul aceluia; lasă că am să-i zic eu; lasă că am să i-o fac eu“, şi când vei vedea acestea în mintea ta, să ştii că ai trecut în treapta a două a mâniei. Te-a muşcat mai mare balaur de inimă. Şi să te duci să ceri iertare, să te împaci cu fratele, zicând: „Iartă-mă, soţule; iartă-mă, soţie!“, că dacă nu trece această mânie, nu putem zice „Tatăl nostru“.

Apoi este mânia cea mai grea decât toate, „zacos“, care pe româneşte se cheamă zavistie. Asta-i mai rea decât dracul. Este un drac mai rău decât toţi dracii, zavistia. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea mânie! Dar de ce se cheamă „zacos“? Fiindcă zace mult în inima omului. Omul când a ajuns în treapta a treia a mâniei, nu ţine mânie numai două-trei zile sau o săptămâna, ci ani de zile. S-au văzut oameni bolnavi de această boală, de zavistie, care nici la moartea lor n-au iertat pe fratele. „Uite, cutare a murit, şi pe patul de moarte i-a cerut iertare fata sau nepoata, şi n-a vrut s-o ierte“. Ferească Dumnezeu! Acesta-i balaurul zacos sau zavistia, despre acesta arată dumnezeiescul Ioan Gură de Aur că-i mai rău decât satana.

Deci, nu-i de ajuns să zici numai cu buzele „Dumnezeu să te ierte“, dar inima ta să fie plină de zavistie şi de mânie; aceasta nu-i iertare. Dumnezeu caută la inimă. În zadar ne rugăm când inima noastră e plină de răutate, de zavistie, de răpire şi de toată râvna cea rea. Deci, să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu să facem acest lucru, şi atunci să avem îndrăzneală în rugăciunile noastre către Dumnezeu. Dacă nu, are să se întâmple ce spune Sfântul Isaac Sirul: „Sămânţa pe piatră este rugăciunea celui ce are mânie asupra fratelui său“.

Să ne păzească Dumnezeu de tot felul de mânie, dar mai ales de mânia „zacos“. Amin. (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 8)