Nu numai să vedem lumina, ci și să auzim ce ne spune Dumnezeu!

În experiența Bisericii, lumina necreată este semnul prezenței lui Dumnezeu. Dumnezeu Se descoperă pe Sine în lumina Sa, care este diferită de lumina creată, din ordinea noastră. Când vorbim de lumina necreată avem în vedere minunea Schimbării la Față a Domnului de pe Muntele Taborului. Atunci, după cum ne spune Evanghelistul Marcu, „a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor, și veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înăl­bitorul” (Marcu 9, 2-3). Scopul direct al minunii este dovedirea ucenicilor că El este Dumnezeu - „Prin aceasta le-a arătat că El este Dumnezeu, Cel ce Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină (Ps. 103, 2)” (Sfântul Grigorie Palama, „Despre Sfânta Lumină”, Filocalia, volumul 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bu­curești, 2013, p. 342.) De la această experiență taborică, Părinții Bisericii au încercat ca prin rugăciune și alte lucrări duhovnicești să dobândească în mod individual vederea acestei lumini dumne­zeiești care înseamnă sfințirea omului, umplerea lui de energiile dumnezeiești.

În istoria Bisericii regăsim numeroși Părinți care au experimentat apariția acestei lumini și au trăit stări de beatitudine, dar nu pe acestea vreau să le avem în vedere, pentru că descrierea lor în limbajul Părinților nu are și o anumită dimensiune catehetică sau învățătorească pentru noi, care nu suntem la nivelul de trăire al acelora. Prețuim aceste mărturii și ne încredem în cele spuse de Părinți, dar în final căutăm să ­extragem din ele învățăminte, îndemnuri concrete care ne pot lumina drumul pe care trebuie să îl parcurgem ca membri ai Bisericii. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama se leagă în chip practic de minunea Schimbării la Față a Domnului Hristos, punctând că Petru a văzut fața Lui strălucind ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina (Matei 17, 2), dar a auzit și din nor glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (v. 5). Sfântul isihast spune în acest context că Sfântul Petru a fost „întărit, fiind învățat de vederea luminii” (Filocalia, volumul 7, p. 342). Deci, el a participat cu toate simțurile la acest eveniment. Prin vederea luminii necreate și prin ascultarea cuvintelor dumnezeiești, el a primit o instruire completă în ceea ce privește Persoana Domnului Iisus Hristos. Sfântul Grigorie arată că Apostolul Petru, care a avut pe Tabor această experiență unică, le zice creștinilor din vremea Bisericii primare că „am văzut slava Lui cu ochii noştri” (2 Petru 1, 17). În continuare, ei sunt îndemnați să asculte de acest cuvânt „prorocesc” al Apostolului și să privească „ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre” (v. 19). Vedem că Apostolul Petru are o abordare pastorală a acestei minuni taborice. El le dă de înțeles creștinilor că ceea ce s-a petrecut în mod exterior pe munte trebuie să se petreacă acum în inimile credin­cioșilor din Biserică. Aceștia trebuie să asculte de „cuvântul prorocesc”, adică de învățătura Apostolului Petru, așa cum și el, pe Tabor, a ascultat de glasul Tatălui. Sfântul Grigorie Palama zice în acest sens: „Vezi că lumina aceasta se arată acum în inimile credin­cioșilor și ale celor desăvârșiți? Și vezi cât de mult ea depășește lumina cunoștinței?” (Filocalia, volumul 7, pp. 342-343).

Cunoașterea din Biserică are ca două temeiuri vederea luminii, adică experiența nemijlocită a lui Dumnezeu în inimă, și ascultarea de cuvintele Domnului și învă­țăturile transmise Bisericii. Sfântul Grigorie Palama oferă exemplul păstorilor de la Nașterea Domnului Hristos. Aceștia au primit de la îngeri vestea venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu, dar, în același timp, „ca unora ce erau curățiți printr-o viețuire retrasă și liniștită” li s-a arătat slava lui Dumnezeu sub forma luminii. Dar părintele isihast spune în continuare: „Dar fiindcă păstorilor nu li s-a descoperit taina mântuirii de către slava ce-i lumina, iar, pe de altă parte, ei fiind cuprinși de frică, pentru că nu erau obișnuiți cu astfel de vederi, îngerii le-au vestit ce înseamnă arătarea luminii” (Filocalia, volumul 7, p. 355).

Din experiența comună vedem că omul, în orice stare ar fi, are nevoie să fie instruit și învățat de cineva. Acest principiu nu se aplică numai la lucrurile din ordinea noastră, laică, ci și la rea­li­tățile din viața spirituală. Iar, pentru a învăța sau deprinde cele ce i se transmit, el trebuie să le primească și să le ducă la îndeplinire. Din partea lui se cere ascultare. Sunt și cazuri excepțio­nale în viața Bisericii de sfinți care au ajuns în mod propriu la o cunoaș­tere înaltă a lui Dumnezeu. Dar chiar și aceștia au fost ascultători de Cel Care i-a învățat în mod direct și, conștienți mai mult decât noi din lume de Cine este Cel care îi instruiește, s-au chinuit mai mult decât ceilalți, prin ascultarea de Dumnezeu, să primească și să păstreze înalta cunoaștere și învățăturile primite.