„Nu se hrăneşte cu hrana muritorilor cel ce mănâncă hrana Cerurilor“

În aceste vremuri, sărace moraliceşte, în care patima desfrânării încearcă multe suflete, a privi o operă cu conţinut didactic, cum este "Don Giovanni" de Mozart, poate fi un prilej de relaxare şi în acelaşi timp de meditaţie. Figura clasică a seducătorului, văzută din multe perspective, în paralel cu prezentarea unor personaje feminine care, împreună, realizează esenţa feminităţii, dezvăluie un abis al sufletului omenesc, greu de cunoscut, greu de pătruns. Statornicia, încrederea, sensibilitatea, capacitatea de a iubi profund sunt calităţi care le onorează pe femei, deşi o anume slăbiciune le face vulnerabile.

Opera "Don Giovanni" mărturiseşte victoria acestor biete victime ale minciunii, ale înşelăciunii, femei care au un mesaj, pentru că viaţa lor plină de suferinţe şi de umilinţe este acest grandios mesaj; viaţa lor: un test de virtuozitate. În contrast, moartea pe care o aduce patima este o rutină pentru seducător, pe care timpul operei o primeşte încă de la început, contaminând apoi toate episoadele cu tonuri de gri, deşi ceva din lumina clară rămâne şi astfel putem gusta în acelaşi timp o bucurie forţată şi o tristeţe cu măsură.

Nimeni nu va crede când Comandorul, ucis în prima scenă din actul întâi, în scena finală devenit "omul de piatră" sau "omul de marmură" (o statuie, în cimitir, de fapt), răspunde invitaţiei făcute în glumă de don Giovanni de a veni la cină. Un fel de glumă metafizică face să apară în decorul viu al castelului, unde pătimaşul se îmbuiba cu fazan şi alte bunătăţuri, cel invitat. Este o perspectivă inversă decât cea biblică, în care Cel care face invitaţia la cină este Dumnezeu. Aici omul invită, ridiculizând acest moment de o supremă semnificaţie mistică, aşa cum a dus în derizoriu unirea conjugală. Crepusculul încremenit refuză mâncarea omenească pe care don Giovanni i-o oferă, spunând că "nu se hrăneşte cu hrana muritorilor cel ce mănâncă hrana Cerurilor". Şi dintr-odată Comandorul, cel mort, dar de fapt cel viu şi luminos, afirmă o apoteoză, un fel de sfârşit al visului lui don Giovanni, în care a căzut el însuşi plasă. Acum seducătorul se vede neputincios în faţa cuvintelor care cad ca o ghilotină: "Nu mai e timp." Nu mai e timp, adică nu mai e minciună, nimeni nu se mai lasă păcălit de misterul răului. Este momentul ca fiecare să vadă în adevăr şi în lumină. Opera exprimă convingător cina ca moment al adevărului şi al comunicării reale. Vocea venită de sus şi de departe a Comandorului îi cere seducătorului, în câteva rânduri, să se căiască. Iar răspunsul este invariant: nu. Imagini de iad, inimă sfârtecată, şi astfel eroul este eliminat de pe scenă, ca un ecou îndepărtat, ca o umbră pe care femeile vor afirma apoi că au întâlnit-o. Fără consistenţă, aşa a fost de la început răul întruchipat de acest personaj - negustorul de vise, apologetul unor iluzii. Mâna rece, de marmură, a statuii înspăimântă monstruosul suflet care nu avea teamă de nimic. Totul este sfârşit: timpul este răscumpărat, o nuntă va avea loc în perspectivă (nunta dintre fiica Comandorului şi logodnicul ei), indicând reîncadrarea într-o lume spirituală, care îşi regăseşte unitatea şi bucuria, ca fel natural de a fi. "O iubire adevărată" va împlini pământul, reflectând ordinea cerească. Mirii îşi cântă iubirea, unul dintre personajele feminine, victimă a înşelăciunii lui don Giovanni, va pleca la mănăstire să îşi petreacă acolo restul timpului, iar altă pereche de miri merge acasă după ce cei doi au învăţat să se preţuiască unul pe altul.

Morala este explicită: "aşa sfârşesc cei ce altora fac rău. Iar moartea celor ticăloşi va fi pe măsura vieţii lor mereu."

Reluând, iată, suntem în momentul când "omul de piatră", "omul alb", vine la palatul eroului nostru şi spune: "Don Giovanni, la cină cu tine m-ai invitat, şi iată-mă! Alte necazuri mai mari decât acesta, alte nevoi aici m-au adus! Vorbesc, ascultă! Timp nu am prea mult! La cină la tine m-ai invitat. Datoria trebuie să ţi-o ştii. La cină la mine vei veni?"

O chemare la căinţă şi la iubirea adevărată. La care un răspuns afirmativ ar fi schimbat finalul…

" Morala este explicită: "aşa sfârşesc cei ce altora fac rău. Iar moartea celor ticăloşi va fi pe măsura vieţii lor mereu"."