Mulţi tineri care frecventează intens Biserica au la un moment dat dilema alegerii drumului în viaţă: fie monahismul, fie calea căsătoriei, a vieţii de familie. Problema nu e uşor de rezolvat. Soluţia nu o deţine nici duhovnicul, nici altcineva, ci ea se află în interiorul persoanei care pune întrebarea. Duhovnicul cel mult poate depista o vocaţie şi o poate îndruma, o poate încuraja. Însă numai atât. Orice forţare exterioară poate fi riscantă în cazul alegerii a uneia sau alteia dintre căi.
Am citit de curând cum a fost interpelat un duhovnic de către tatăl unei fete iubitoare de monahism: „Părinte, a întrebat el, de ce îndemni copiii noştri să devină monahi sau monahii?“ „Eu nu-i îndemn, dar nici nu-i împiedic“, a răspuns duhovnicul. Doririle către monahism nici nu le aprind, nici nu le sting. Nu le aprind pentru că nu pot; numai Duhul Sfânt poate aşa ceva. Nu le sting, întrucât nu se cuvine. Cine sunt eu să sting flăcările aprinse de Dumnezeu?“ „Dacă nu îi îndemnaţi dumneavoastră să devină monahi, atunci cum vă explicaţi că atâţia tineri care se spovedesc la dumneavoastră vor să intre în călugărie?“ a iscodit în continuare tatăl fetei. „Întrebarea ta, a adăugat duhovnicul, ar fi mai bine dacă s-ar pune aşa: „De ce atâţia tineri care vor să devină monahi se spovedesc la mine? La aceasta eu ţi-aş răspunde: întrucât este ştiut că eu nu fac pe nimeni să se răzgândească de la monahism. Vin aşadar la mine întrucât sunt siguri că nu mă voi opune doririlor lor. Înţelegi tu asta?“ (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din vol. „Anecdote duhovniceşti“, pr. Epifanie Theodoropoulos, Editura Egumeniţa, 2011)
.jpg)
