Nu te măsura pe tine însuţi

„Un frate care locuia împreună cu alţi fraţi l-a întrebat pe avva Visarion: «Ce să fac?» Bătrânul îi zice: «Taci şi nu te măsura pe tine însuţi».“ Ca de obicei, pentru înţelegerea cuvintelor uneori enigmatice ale Părinţilor pustiei contează fiecare mic detaliu pe care ni-l transmit apoftegmele, care deja sunt curăţate de tot ce este superfluu prin presiunea exercitată de transmiterea lor orală de-a lungul mai multor generaţii.

În cazul nostru este important să sesizăm că fratele care cere cuvânt nu este un singuratic, ci trăieşte laolaltă cu alţi monahi într-o mică sihăstrie. În acest context tăcerea la care îndeamnă bătrânul capătă o cu totul altă importanţă. Este necesară pentru păstrarea păcii interioare, dar şi pentru menţinerea armoniei cu ceilalţi. Practicarea tăcerii pretinde ea însăşi un efort de discernământ, ilustrat în timpurile mai noi de arhim. Sofronie Saharov în rugăciunea sa de dimineaţă: „Arată mie, Doamne, calea în care voi merge, Însuţi mă învaţă ce mi se cade să grăiesc; iar de este voia Ta să tac, învaţă-mă cum, în duhul păcii să tac, nu scârbind, nici smintind pe fratele“. Un asemenea discernământ al tăcerii este la fel de important ca tăcerea însăşi, atât pentru comunitate, cât şi pentru nevoitor.

Al doilea sfat pe care avva Visarion îl dă acelui frate necesită o privire şi mai atentă. Îi zice „nu te măsura pe tine însuţi“. Altfel spus, nu te compara pe tine cu ceilalţi, fii mereu exigent şi mergi mai departe pe calea ta. Îndemnul de a nu te măsura pe tine însuţi îl găsim şi la alţi Părinţi ai pustiei, în contexte din cele mai diferite. Cel mai des îl auzim pe avva Pimen zicând aceasta, dar şi pe avva Pafnutie. În apoftegma 79 despre avva Pimen găsim cuvântul în aceeaşi formă ca la Visarion, iar în alte două locuri este aşezat împreună cu alte poveţe ascetice. Astfel în apoftegma 36 Pimen zice: „A te arunca în faţa lui Dumnezeu, a nu te măsura pe tine însuţi şi a da la spate voia proprie sunt uneltele sufletului“. Adică să te abandonezi în mâinile Domnului (un alt bătrân al pustiei, Avva Alonios, zicea că „dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu şi Dumnezeu suntem pe lume, nu-şi va găsi liniştea“), să nu te compari cu ceilalţi şi să îţi tai voia. Aici se concentrează mare parte din efortul ascetic.

În alt loc acelaşi bătrân Pimen zice: „Nu te măsura pe tine însuţi, ci lipeşte-te de cine trăieşte cum se cuvine“. Este sugerată aici o anumită contagiune a binelui, care se învaţă mai degrabă prin exemplul viu al cuiva decât prin sfaturi teoretice şi reflecţie sterilă. Un alt bătrân la care găsim îndemnul de a nu te măsura pe tine însuţi este avva Pafnutie, care îşi aminteşte că bătrânii pe care îi cerceta nu-i spuneau decât: „Oriunde mergi, nu te măsura pe tine însuţi şi vei avea linişte“. Din nou gândul că orice comparaţie cu ceilalţi este tulburătoare şi poate destabiliza viaţa duhovnicească. Când măsori ceva ai nevoie de un reper exterior. Parcursul duhovnicesc este însă adânc personal şi de aceea orice comparaţie cu scopul unei ierarhizări este nefolositoare. De aceea avva Pimen socoteşte independenţa în raport cu ceilalţi şi chiar faţă de sine însuşi una dintre uneltele sufletului.

Şi totuşi, de la acelaşi Pimen înţelegem că a nu te măsura pe tine însuţi nu înseamnă închidere, autosuficienţă, indiferenţă. Este folositor sufletului să te alipeşti de cineva bun, pentru că binele se deprinde mai cu seamă prin experienţă nemijlocită.

A nu te măsura pe tine însuţi înseamnă şi a nu-ţi lua ochii de la ţinta către care alergi, ca să folosim o expresie de origine paulină. Acest sfat poate fi înţeles cu uşurinţă în contextul larg răspândit al comparaţiei dintre viaţa duhovnicească şi o cursă de atletism. A te măsura pe tine presupune mutarea atenţiei de la ţinta finală, la tine, cu riscul de a compromite ce mai rămas din cursă. Iar Părinţii pustiei insistă că ceea ce cu adevărat contează e ce mai avem de făcut, ridicările cu care suntem datori, parcursul pe care îl avem în faţă. Iar pentru a izbuti nu trebuie să ne luăm ochii de la Hristos.