Nu e păcat să te bucuri şi să fii conştient de succesul tău atunci când ai izbutit să reuşeşti într-o lucrare. Dar a începe să priveşti cu admiraţie narcisistă spre tine sau spre ceea ce ai împlinit, asta nu e în regulă. Pentru că deja eşti intoxicat de sentimentul autoimportanţei acordate ţie însuţi. Cea mai mare pagubă rămâne însă situarea ta în afara realităţii prin exagerarea realizărilor sau a talentelor. De aici nu mai este decât un pas spre aroganţă, mândrie şi ratare personală.
Cu patru secole înainte de Hristos, un grec talentat, pe nume Timanthes, a învăţat arta picturii de la un bine-cunoscut artist antic, Parrhasius. După câţiva ani de ucenicie la maestrul său, tânărul artist în devenire a realizat o pictură impresionantă. Lăudat pentru desăvârşirea operei sale, autorul a fost atât de încântat de ceea ce ieşise din mâinile lui, încât şedea zi de zi privind tabloul cu pricina.
Credea în chip greşit că nu va mai fi în stare să depăşească acea culme. Într-o dimineaţă, când s-a dus în atelier să-şi admire din nou opera, a descoperit că dascălul său i-o ştersese. Mânios şi cu lacrimi în ochi, Timanthes a alergat la el şi l-a întrebat de ce i-a distrus îndrăgita lucrare.
Profesorul i-a răspuns: „Am făcut-o pentru binele tău. Pictura aceea îţi amâna progresul. Deşi era o excelentă operă de artă, nu era perfectă, chiar dacă ţie ţi se părea astfel. Începi din nou. Cred că poţi face mult mai bine decât cum ţi-a ieşit prima oară.“ Elevul i-a primit sfatul şi a creat cea mai importantă capodoperă a sa, intitulată „Sacrificiul Ifigeniei“, socotită una dintre cele mai frumoase picturi ale întregii Antichităţi. (Prelucrare de Augustin Păunoiu după o povestire din volumul Vitamine duhovniceşti, Anthony M. Coniaris, Editura Sophia, 2010)
.jpg)
