Nu trebuie să osândim păcatele semenilor noştri, ci să ne îngrijim de mântuirea lor

Dacă ar fi cu putinţă să ştiţi ce v-am spus în predica de rândul trecut, ce a mai rămas, unde am pus capăt cuvântului şi de unde să-l reiau astăzi, aş continua îndată cele ce-am spus în predica trecută. Dar pentru că mulţi din cei ce mi-au ascultat atunci predica nu sunt de faţă astăzi şi mulţi din cei de faţă astăzi nu m-au ascultat atunci, trebuie neapărat, din pricina deosebirii de ascultători, să repet cele ce am spus. Aşa, celor ce au urmărit rândul trecut predica li se va fixa în minte şi mai bine învăţătura, împrospătându-li-se cele auzite, iar celor care au lipsit atunci, paguba nu le va fi atât de mare, pentru că vor fi aflat ce am spus în predica trecută.

Să înfrăţiţi râvna voastră cu dragostea de oameni!

Poate că cei care vin totdeauna la biserică ar putea spune că n-ar trebui să repet ce am mai spus, tocmai pentru ca cei care au lipsit de la biserică şi dispreţuiesc slujbele, suferind cu fapta pierderea şi înţelepţiţi de pagubă, să se facă mai buni. Vă laud că vă doare atâta trândăvia fraţilor voştri şi vă admir râvna. Dar vreau să înfrăţiţi râvna voastră cu dragostea de oameni. Râvna lipsită de iertare nu-i râvnă, ci mânie, mai degrabă; iar sfătuirea fără de iubire de oameni pare a fi pizmă.

De aceea mai mult vă rog să nu judecaţi cu asprime păcatele semenilor voştri. După cum cel care se uită fără de iertare la păcatele fraţilor lui nu va găsi pe nimeni care să-i dea iertare de va păcătui cândva, tot aşa cel care judecă cu milă păcatele vecinului va găsi pe mulţi care să-i întindă mâna, de va cădea vreodată în păcat. Nu spun asta acum, pentru că aş vrea să măresc trândăvia celor ce lipsesc de la biserică, ci pentru că mă străduiesc să măresc grija pentru fraţii voştri.

Dacă îi mustrăm mereu, îi facem îndărătnici; dacă îi mângâiem mereu, îi facem tot mai trândavi

Totul să se facă cu judecată şi cu dragoste. Ştiţi doar că şi eu, în predica trecută, am grăit împotriva lor cuvinte lungi şi multe; şi, precum vă amintiţi, am spus că nu-s nici oameni, aducându-le acuzatori doi profeţi de frunte: pe unul care spune: «Am venit şi nu era om; am chemat şi nu era cine să audă» şi pe un altul care strigă şi întreabă: «Cui voi vorbi şi voi mărturisi? Nenumărate sunt urechile lor şi nu pot să audă».

De aceste cuvinte şi de altele ca acestea, cumplit mă doare inima. Dar acum îi mângâi. Aşa a poruncit şi Pavel. «Mustră - spune el -, ceartă, mângâie». Nu trebuie să faci numai una, nici numai alta, ci să le înfrăţeşti pe amândouă, ca să faci desăvârşit folosul. Dacă îi mustrăm mereu, îi facem îndărătnici; dacă-i mângâiem mereu, îi facem tot mai trândavi. Pentru aceea şi doctorii nu taie numai rănile, ci le şi oblojesc; nu dau totdeauna doctorii amare, ci, adeseori, şi doctorii bune la gust. Cu cele dintâi curăţă puroiul; cu cele din urmă uşurează durerea pricinuită de acelea.

Pentru aceea şi Pavel spune, în alt loc: «Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi pe unul ca acesta, luând seama la tine, să nu fii ispitit şi tu».

Minunat îndemn, minunat sfat, plin de multă purtare de grijă; sfatul arată o inimă de tată. Într-adevăr cuvântul «Fraţilor» este cuvântul limbii lui Pavel! Îndată, de la acest nume de rudenie, Pavel a atras bunăvoinţa ascultătorilor. Le spune: «Aţi pus capăt aceloraşi dureri de naştere ca şi el; v-aţi hrănit cu aceleaşi bucate; aţi avut acelaşi tată; aţi participat la aceeaşi naştere duhovnicească»; Pavel arată, deci, această înrudire şi când e vorba de îndreptarea celor căzuţi, că spune: «De va cădea». N-a spus dacă va păcătui, ci a alergat la un fel de păcat care are iertare. «Dacă va cădea», adică: de va fi ispitit, de va fi amăgit; nu vorbeşte de un om care păcătuieşte cu ştiinţă, ci de un om care se străduieşte să facă binele, dar cade din ispită diavolească. Unul ca acesta nu merită atât osândă cât iertare.

«De va cădea un om», spune Pavel. Iarăşi a alergat la un alt fel de iertare: la slăbiciunea firii omeneşti, pe care a arătat-o prin cuvântul «om».

Când cercetăm pe un păcătos, să spunem mereu: „Este om“

După cum marele Iov, vrând să-şi atragă iertarea lui Dumnezeu, spunea: «Cine este omul că-l socoteşti pe el, ca să-i cercetezi păcatele lui?», tot aşa să facem şi noi când cercetăm pe un păcătos. Să spunem mereu: «Este om»; să ne aducem aminte de firea omenească; cuvintele acestea să-l plece spre milă pe cel care se indignează.

De aceea şi Pavel a alergat la firea omenească şi la slăbiciunea ei, spunând: «De va cădea un om în vreo greşeală». Nu vorbeşte de păcate mari, mai presus de iertare, care să nu fie vrednice de iubirea de oameni, ci de păcate mici şi neînsemnate. «Voi cei duhovniceşti», spune, mai departe, Pavel. Cel care păcătuieşte este om, iar voi, care faceţi binele, sunteţi oameni duhovniceşti. Într-un loc a pus numele firii omeneşti, în celălalt, numele virtuţii.

Mare este deosebirea între om şi om duhovnicesc. De eşti duhovnicesc, arată-mi tăria ta nu din mântuirea ta, ci şi din mântuirea mea, ci şi din ajutorul dat celor căzuţi. Atunci eşti duhovnicesc, când nu treci cu vederea mădulările căzute. «Îndreptaţi pe unul ca acesta», spune, în sfârşit, Pavel. Faceţi-l nebiruit, nedoborât, neînvins de diavol, «luând seama la tine, să nu fii ispitit şi tu». (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvintele 8 şi 9 la Facere)