Nu vorbi când ești mânios

În ultimii ani a devenit tot mai vizibilă tensiunea în care ne mișcăm zilnic. Oamenii sunt mânioși cu și fără motiv. Fiecare aproape se consideră îndreptățit să își manifeste agresivitatea.

Conviețuim greu unii cu ceilalți. Dar nu-i nimic nou sub soare și izbucnirile de furie, această nebunie vremelnică, sunt la fel de bătrâne ca oamenii. Părinții pustiei nu au fost ocoliți nici ei de aceste porniri. Ioan cel Pitic, un avvă răbdător care a cărat ani în șir apă cu urciorul unui băț înfipt în nisip, până când lemnul a înflorit, povestește: „Când mergea odată pe drumul spre Sketis, încărcat cu funii, cămilarul a început să vorbească și mi-a stârnit mânia. Am lăsat jos funiile și am luat-o la fugă”. Similară este și istoria avvei Isidor de la Sketis, care zicea: „M-am dus odată la piață, ca să vând câteva mărunțișuri, dar văzând că mânia se apropie de mine, am lăsat toate lucrurile baltă și am luat-o la fugă”. În alt loc, Ioan cel Pitic, pe care l-am citat mai devreme, povestește că a fugit de la seceriș în clipa în care cineva din preajma lui s-a manifestat zgomotos și plin de mânie.

Cuvintele acestea ale bătrânilor arată ceva fundamental despre natura mâniei: ea este contagioasă dacă nu ești bine imu­nizat. De aceea asceții decid să părăsească în cel mai scurt timp mediul toxic. Riscul este prea mare. Vorbele spuse la mânie nu pot fi aduse înapoi. Furia și supărarea pot escalada cu mare ușurință, iar rezultatul este destul de ușor de anticipat. De aceea părinții decid să se retragă în asemenea momente. Cuvântul lor peste timp pentru noi este unul simplu: nu vorbi la mânie, nu te lăsa prins de tăvălugul furiei, învață să taci și să te retragi atunci când este cazul. Și nu este nici urmă de lașitate într-o asemenea purtare. Dimpotrivă. E nevoie de multă stăpânire de sine, de un mare autocontrol să nu te lași atras de plăcerea care se ascunde în descătușarea mâniei.

Undeva pe la începutul secolului al XIX-lea, Sfântul Serafim de Sarov spunea un cuvânt care a fost apoi adesea reluat: „Scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt”. Gândul Sfântului Serafim nu aducea cu sine ceva nou, în afara conciziei formulării. Efortul ascetic a avut mereu scopul de a atrage harul Duhului Sfânt, care se definește mai ales prin delicatețe și discreție. Cea mai mică bădărănie, brutalitate ori nedreptate îl poate alunga pentru o perioadă nedefinită. Nevoința duhovnicească înseamnă, între altele, să trăiești conștient de fiecare moment din viața ta și de orice mișcare din adâncurile sufletului; și mai cu seamă să trăiești atent la mișcarea continuă a harului. O asemenea conștiință găsim reflectată în însemnările Sfântului Ioan de Kronstadt, care se pocăia adânc de fiecare dată când simțea că harul l-a părăsit. Dintr-o asemenea conștiință se naște și grija, aproape excesivă uneori, pentru liniște – singura atmosferă prielnică harului.

Experiența părinților pustiei ne învață că pentru a nu propaga răul este necesar să luăm puțină distanță și să ne stăpânim, iar în felul acesta, nu vom spori mânia, ci vom înmulți pacea, printr-un efort minim.