Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Numai eu şi Dumnezeu suntem pe lume

Numai eu şi Dumnezeu suntem pe lume

Un articol de: Pr. Paul Siladi - 01 Apr, 2014

În 4 iunie, Biserica pomeneşte un pustnic despre a cărui viaţă datele nu abundă. E vorba despre avva Alonios, pe care Patericul ni-l prezintă cu patru apoftegme „extrem de percutante, uneori paradoxale“, după cum le descrie Cristian Bădiliţă. Prima dintre ce-le patru este următoarea: „Dacă omul nu va spune în inima sa: numai eu şi Dumnezeu suntem pe lume, nu-şi va găsi liniştea“. Un cuvânt scurt şi provocator. Imediat i se pot aduce contraargumente, chiar şi din Scriptură. Domnul Însuşi doar a poruncit iubirea aproapelui, şi nicidecum ignorarea lui. De unde atunci gândul acesta la avva Alonios?

Să ne întoarcem puţin înspre începuturile colecţiei alfabetice a Patericului egiptean. Acolo îl găsim pe avva Arsenie, cel căruia Dumnezeu îi descoperă calea pe care trebuie să meargă: „Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui“. Se naşte o mişcare ce-i mână în pustie pe cei care vor să se afunde în Dumnezeu. Alonios face însă un pas mai departe. Afundarea în pustie nu este suficientă. Ieşirea fizică din lume, depărtarea de ea, nu garantează liniştirea. Mintea şi inima păstrează ataşamentele lor, legăturile lor, care te pot ţine pe mai departe în lume, chiar dacă tu ai ieşit deja din ea. Pentru a-L întâlni pe Dumnezeu e nevoie să sacrifici tot ce te-ar putea ţine departe de El: orice legătură care ar putea să I se substituie, care te-ar pretinde integral, aşa cum şi Domnul o face.

Dacă citim cu atenţie cuvântul avvei Alonios vom vedea că el nu zice nimic despre mântuire. Nu pune în legătură singurătatea cu mântuirea. Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la mântuire trebuie să dobândeşti liniştea, acea isihie, pacea lăuntrică despre care se vorbeşte foarte des ca fiind specifică monahilor ce se dedică rugăciunii.

În clipa în care îţi spui, după cuvintele avvei Alonios, că numai tu şi Dumnezeu sunteţi în lume, atunci renunţi cu bună ştiinţă la tot ce ţi-ar putea genera conflicte şi sciziuni lăuntrice. Faci o bună ierarhizare a valorilor. Dacă eşti smerit (şi întreagă spiritualitatea părinţilor este o neîncetată căutare a smereniei) înseamnă că te dedici cu totul lui Dumnezeu. Şi mai ales încetezi să îţi pui nădejdea în altceva în afară de Domnul. În pustie, unde eşti doar tu şi Dumnezeu, totul te sileşte să te laşi în voia şi în mâinile Domnului, iar astfel se dobândesc pacea şi mântuirea.

Când vorbim despre asceză, monahism, dar şi despre creştinism în general, e preferabil să se evite afirmaţiile ce sugerează obligaţia, că doar Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al libertăţii. Sau cel puţin trebuie bine precizate lucrurile. Când ziceam mai devreme că în singurătate totul te obligă să te laşi în mâinile lui Dumnezeu, subliniam indirect libertatea monahului. Şederea în pustie e un act de libertate pentru că se întemeiază pe decizia liberă de a părăsi lumea.

Rămas singur în unicul Dumnezeu ajungi să cuprinzi în dragoste lumea întreagă, pe care o porţi în tine. Singur înaintea lui Dumnezeu, rămâi nedespărţit de Adamul total, de lumea întreagă pe care o pui, în rugăciune, înaintea Domnului, şi îi ceri mila Sa.