Nunta

Un moment oarecare dintr-o zi de sâmbătă. O stradă oarecare dintr-un oraş banal. Un decor impersonal care îţi dă impresia că îi poate aparţine oricărei aşezări urbane din România. Aceeaşi arhitectură neinspirată din perioada comunistă, modificată, eventual, cam „după ureche“, în ultimii ani. Trecătorii, ceva mai liniştiţi decât în zilele lucrătoare, păşesc fără grabă pe trotuarele încadrate de borduri din import. Până şi soarele pare să se relaxeze, strălucind cu dărnicie printre crengile copacilor graţiaţi de administraţia locală. Totul este calm, alcătuind atmosfera ideală pentru o plimbare. Deodată, însă, urgia! Tăcerea este sfâşiată de claxoane prelungi şi înspăimântătoare, pe diverse tonalităţi, în timp ce urlete cumplite se aud, din ce în ce mai aproape. Pe feţele pietonilor poate fi citită panica, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat. Oare ce năvălire nemiloasă va avea loc? Misterul se lămureşte peste puţin timp. Printre strigătele dezlănţuite, poate fi desluşit unul ceva mai coerent: „Nunta, băă!“.

Americanul are o vorbă: „Iâm so happy that I could scream“ - sunt atât de fericit, încât aş putea să strig. El doar ar putea, dar noi o facem, din toţi bojocii, de parcă am vrea să ia parte tot universul la bucuria noastră. Cel puţin aşa ar putea crede un neavizat. Un cunoscător, însă, îl va putea lămuri că, în cazul unei nunţi, nici nu se pune problema de altruismul bănuit, ci „aşa e obiceiul“. Dacă am face o comparaţie, cred că noi, românii, suntem poporul cu cel mai mare număr de tradiţii, deoarece le avem pe ale noastre, din bătrâni, diferite de la o zonă la alta, dar pe care le-am răspândit prin toată ţara, alăturându-le la cele deja existente în alt loc. Iar la acestea se adaugă obiceiurile preluate, cu titlu de obligativitate, din import. Ar fi nevoie de o carte impresionantă prin dimensiuni pentru a cunoaşte cu exactitate tot ce trebuie să fie pus la punct în ziua cununiei. Şi de o persoană dispusă la un efort intelectual major, care să reţină integral normele şi să le pună în aplicare. Doar că românul are, adesea, capacitatea nativă de a se pricepe la orice, deci orice problemă se rezolvă.

Astfel, se va găsi rapid cineva care să îi îndrume pe viitorii însurăţei (sau pe familiile lor) să meargă din timp spre a-şi rezerva locuri la un restaurant central. Să pună la punct meniul, să se ocupe de ornarea sălii, să se intereseze de orchestră. Iar orchestra să fie una care cântă „de toate“, dar şi manele, căci ce nuntă e aceea la care nu răsună, mai spre dimineaţă, o manea spumoasă? Trebuie căutat şi un acordeonist. El va însoţi alaiul cam peste tot, deci ar fi cazul să fie bun, ca să nu se facă nimeni de râs în faţa vecinilor. Pentru că există un itinerar obligatoriu care duce pe la casa mirelui, a naşilor şi a miresei, pentru a ajunge apoi la Starea Civilă. Este necesar să existe cel puţin un fotograf şi o persoană pricepută care să filmeze, în amănunţime, detaliile acelei zile tumultoase. În alai trebuie selecţionaţi bărbaţi cu talent la strigat, deoarece vor avea destule ocazii de a alerta o întreagă localitate că „trece nunta“. Şi trebuie să acopere claxoanele unei duzini de maşini, printre care se va afla, pentru că aşa este moda, o limuzină închiriată contra unei sume piperate. Dar, de, o dată se căsătoreşte (teoretic, măcar) omul...

Este necesar, dar nu obligatoriu, să fie anunţat din timp şi „popa“. Şi avem, mai nou, o plăcere deosebită de a-l numi aşa, în derâdere, pe preotul care va oficia slujba, deoarece mulţi dintre cei prezenţi la cununie au un program pe care îl respectă cu stricteţe: merg la biserică (în afară de propriul botez) la nunţi, botezuri şi, Doamne fereşte, înmormântări. Deoarece o astfel de atitudine trebuie justificată cumva, este bine să mimeze o aversiune viscerală faţă de membrii clerului, pentru a nu fi obligaţi să intre în detalii de ordin metafizic, cu care, oricum, nu mulţi îşi bat capul. La cununia religioasă, membrii alaiului se împart în două: unii stau afară, discutând, fumând şi pregătindu-se pentru petrecerea ce va urma, în timp ce alţii, în biserică, se aşează repede pe scaune, unde vor sta, eventual picior peste picior, pe toată durata slujbei, comentând şi chicotind. Pe lângă alte obiceiuri bizare, aceştia din urmă trebuie să îi atragă atenţia persoanei responsabile cu aruncatul bomboanelor, dar şi să presare o cantitate onorabilă de orez peste miri la ieşirea din lăcaşul de cult, în spiritul vechilor tradiţii... americane.

Urmează petrecerea, cu muzică, dans, voie bună şi strângerea darului. A doua zi, însurăţeii se vor trezi într-o nouă viaţă, cu un alt statut: cel de oameni căsătoriţi. Din tumultuoasa zi precedentă îşi vor aminti toată viaţa crâmpeie, însă puţini sunt conştienţi că, la biserică, unirea lor a primit binecuvântarea lui Dumnezeu, că li s-au citit rugăciuni pentru spor în viaţă şi naştere de prunci, adică pentru toate lucrurile pe care au pretenţia cei ce respectă „obiceiurile“ locale şi împrumutate că le invocă. Iar dacă vor dori să vizioneze momentele importante ale cununiei, vor avea surpriza să constate că, în lăcaşul de cult, camerama-nul a făcut economie, filmând, cu zgârcenie, doar ceea ce a considerat necesar: aşezarea verighetelor pe degete, aşezarea cununiilor pe cap şi detalii, cum ar fi rochiile doamnelor şi costumele domnilor.

Transformăm, în felul acesta, nunta într-un bizar ritual păgân, înţesat de obiceiuri al căror rost nu îl înţelegem, dar pe care ştim, din auzite, că este necesar să le respectăm cu sfinţe-nie. În ce priveşte aspectul religios, abia dacă îl băgăm în seamă, cu toate că, de fapt, este partea cea mai importantă a cununiei. Dar de ce ne-am mira? De curând, într-o declaraţie televizată, o persoană politică foarte cunoscută a recunoscut, cu seninătate, că s-a cununat doar civil, deoarece „nu a mai avut timp“ pentru cununia religioasă. Şi adevărul este că, printre atâtea datini vechi, mai noi, importate şi inventate, cine să mai aibă timp şi pentru binecuvântarea divină, oferită prin Sfânta Taină a Cununiei? O tempora, o mores!