O altă faţă a evlaviei

Am peregrinat prin mai multe zone ale ţării, încercând să descopăr tradiţii, valori, să recuperez lucruri pe care timpul le-a îngropat şi pe care memoria oamenilor le mai poate încă restitui. Am asistat la mari pelerinaje şi la pelerinaje locale, la hramuri de biserici şi mănăstiri, aducând cu mine mărturia evlaviei, credinţei şi nădejdii pe care românii le nutresc faţă de sfinţii lui Dumnezeu - rugăciuni fierbinţi, lacrimi, obiecte atinse de racle şi de sfintele moaşte, ore de aşteptare, în nădejdea împlinirii, uneori, a unor dorinţe pe care numai sfinţii, prin puterea lui Dumnezeu, le pot împlini.

Dar, stând de vorbă cu mulţi oameni, am remarcat că o parte dintre semenii noştri, mai ales cei care nu prea au de-a face cu biserica, aşteaptă ca, la rugăciunea (mai bine zis, la comanda) lor, sfinţii să săvârşească minuni. Cunoaştem însă de la Sfinţii Părinţi că harul lui Dumnezeu nu lucrează în chip mecanic, ci vine ca un răspuns la împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu, un rod al comunicării şi comuniunii iubitoare dintre două persoane, un răspuns la iubirea de Dumnezeu şi de sfinţi a omului aflat în nevoie. Numai în ritualurile magice se crede că rostirea unui anumit text şi performarea unui anumit ritual aduc cu sine efectul dorit, în mod automat. Indirect, magia se bazează şi pe faptul că diavolul nu ţine cont întotdeauna de libertatea omului, putându-l stăpâni sau doar influenţa şi cu de-a sila. Nu acelaşi lucru se petrece însă în rugăciune, în religia creştină, unde Dumnezeu respectă omului chiar şi libertatea de a-L nega sau a se lepăda de El, dar răspunde, cu iubire şi chiar cu minuni, chemării iubitoare a omului, credinţei drepte, nevoii şi bunei-voinţe de a-L căuta.

Tot legat de ritualurile magice, aş vrea să menţionez credinţa descântătoarelor, mai ales că obiectele atinse de cele sfinte (icoane, sfinte moaşte) fac ca ritualurile magice să aibă mai multă putere sau un efect garantat. De asemenea, modul în care anumite persoane care practică ritualuri magice combină (fragmente de) rugăciuni şi invocaţii ale sfinţilor cu cuvintele rostite în cadrul ritualului lor sau profanează cele sfinte, amestecând, de exemplu, pentru tămăduirea de bube, agheazmă cu balegă, pentru a da numai cel mai nevinovat exemplu. Descântecul este considerat, desigur, o categorie a magiei defensive, "albe", cum mai este ea cunoscută astăzi, şi poate că acest lucru îi face pe practicanţi să admită asemenea amalgamări. Dacă studiem însă ritualul şi partea magică a textului, dar şi viaţa persoanei care îl practică, vedem că acestea sunt departe de a fi creştine. Iar cele sfinte sunt folosite mai mult cu scopul de a înşela oamenii aflaţi în nevoie, folosindu-se de prestigiul dobândit de Biserică în comunitatea românească, dar şi de credinţa (a se citi credulitatea) unor semeni de-ai noştri. Iar pe mâna magicienilor ajung cei cu o credinţă şovăielnică, întinată de patimi şi de tot felul de superstiţii...

Dincolo de faptul că şi acest creştinism popular a făcut posibilă păstrarea, în vremea de prigoană comunistă, în rândul maselor, a credinţei şi transmiterea către tineri a poruncilor divine şi a principalelor îndatoriri faţă de Dumnezeu, de Biserică şi de suflet, putem spune că se simte nevoia, în prezent, pentru "curăţarea" credinţei oamenilor de aceste elemente care îi distrag de la împărăţia cerească. Ca o încununare a activităţii misionare şi catehetice a Bisericii, desfăşurată în perioada de după 1989, din dorinţa de a sluji "cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste", ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar nu ca nişte robi ai păcatului sau ai plăsmuirii minţii omeneşti căzute. Sau poate numai pentru a mai dărâma din idolii contemporani şi a rosti, cu demnitate, primul articol al Simbolului credinţei: "Cred întru unul Dumnezeu".