O amintire

Darul cel dintâi, capital, al actorului e acela de a lua chip şi asemănare cu plăsmuirile din paginile dramaturgilor. Să soarbă, citind şi apoi rostind cuvintele, duhul din acestea, să se pătrundă până la contopire şi apoi să dea viaţă în carne şi oase, şi mai ales în suflet şi caracter, personajelor. Să nu ţi se pară, privindu-l, că-i o făcătură şi actorul s-a vârât în pielea cuiva, fără să fi dat naştere altui om, unei arătări adevărate ca lumina zilei, ca întunericul nopții, răsăritul şi apusul soarelui ori sticlirea lunii. Astfel de actori, din fericire, există. Sunt înstelați cu un asemenea har. Poartă stea în frunte. Așa vin pe lume, așa urcă pe scenă şi ei fac din teatru o îndeletnicire nu doar a jocului, nu numai o comedie ușuratică, o însăilare de poveste, ci şi una a trăirii depline. Ne ducem la teatru pentru dânșii şi spre a vedea cum se țese existența sub privirile noastre, cuprinzându-ne cu misterioasa sa nălucire. Aceşti actori reazemă pe umerii lor teatrul de milenii. Născocitori de lume nouă, de lume veche, de lume eternă. Când apar pe scândura fermecată umplu miraculos acel spațiu sacru. Ca niște eroi din poveste se dau de câteva ori peste cap, mănâncă jăratic şi iau alcătuire omenească nouă, la fel de adevărată, de puternică, ca a lor. Un astfel de actor este Dionisie Vitcu. Născut artist de teatru. Școlit şi furător măiestru de meşteşug. Cu o putere parcă nemăsurată a transfigurării şi transpoziției. El știe a vorbi tăcând. Când scoate sunete, toate cele alcătuitoare ale fiinţei sale le ţin hangul. Nu doar că te îmbie să-l urmăreşti, dar te ia cu totul în stăpânire, însă nu te simţi nici o clipă ostatic primejduit, ci companion fericit.

Cocoţat pe ultimul rând al Sălii Studio, ce poartă numele bunului său prieten de altădată Teofil Vâlcu, nu mă săturam privindu-l. Juca Ion din „Năpasta” de Ion Luca Caragiale, o înscenare pe care o pusese la cale cu studenţii săi de la Universitatea de Arte, unde era profesor. Ion, nebunul scăpat de la ocnă, lunaticul nimbat de scânteia nestinsă a bunătăţii şi curăției, blestematul de soartă, se pogorâse pe scena de o simplitate de început de lume ca un împărat al cerului şi pământului. Un personaj copleşitor, stârnind compasiune, dar şi admiraţie fără capăt. Viaţa, cu prăbuşirile şi luminile ei, strălucea luciferic. Totul se învârtea în jurul acestei făpturi damnate precum stelele dau roată unui astru. Tinerii actori, pe care profesorul apucase să-i înveţe unele dintre secretele meseriei sale vrăjitoreşti, dar nu avusese cum să le dea din talentul lui, păreau ei înşişi fascinaţi de risipa de expresivitate, adevăr şi profesionalism, ce şi-o îngăduia dascălul lor cu voluptatea dăruitorului de vocaţie. Mă bucuram nespus de mult să-l ştiu iar pe scenă pe Dionisie ­Vitcu şi mă durea faptul că, din pricini felurite, ale lui, ale altora, ne lipsise atâta amar de vreme. Salutam întoarcerea sa briantă şi trăgeam nădejde să fie, spre satisfacţia lui şi a noastră, pentru mult timp înainte. O întoarcere roditoare de bucurii, desfătătoare de frumuseţi, luminată de scăpărătorul dar al actorului de a zămisli viaţă şi a trăi în mai multe vieţi deodată.

Mi-am amintit de acel moment astral acum când Dionisie Vitcu nu ne mai fericește cu aparițiile lui scenice, dar ne dăruiește prin cuvânt, în pagini de revistă, la „Cronica Veche”, din sipetul lui bogat amintiri nimbate de aceleași trăiri intense, curate, purtând un sigiliu ce-i numai al său, izvorât din huma cea plină de miracole a ținutului Botoșanilor, trăiri întocmai ca cele de pe scândura vrăjită a scenei pe care a slujit-o sacerdotal.