O ardentă şi cuviincioasă pledoarie

La doar câţiva paşi de împlinirea unui veac de viaţă, cel pe care, într-un portret de televiziune, l-am numit în chipul cel mai nobil cu putinţă un slujitor, adică împlinitor al vocaţiei sacerdotale, părintele Ion Cârciuleanu rămâne aceeaşi conştiinţă vie. E cutreierat şi la cei peste 97 de ani de imboldurile care l-au dus, cu un amar de vreme în urmă, pe când sfârşea şcoala cea temeinică a Şendricenilor la teologie, deşi alte drumuri se deschideau ispititor pentru vrednicul şcolar ieşit din lumea satului. A simţit ca pe o chemare de neoprit preoţia şi a ales fără ezitare calea spre Cernăuţi, la ilustra Facultate de Teologie. A îmbrăţişat slujirea lui Dumnezeu ca pe un dar şi o misiune şi întreaga-i existenţă a lucrat neostenit potrivit acestora. N-a dat un pas înapoi nici când a plecat ca misionar în Basarabia, unde a cunoscut bucuria de se şti de folos semenilor care-şi regăsiseră glia românească, dar şi tristeţea, chiar deznădejdea de a-i fi părăsit şi lăsat în mâinile ocupantului fără de Dumnezeu, precum şi la Belceşti şi mai ales la Galata. În aceste din urmă locuri, înfruntând potrivniciile regimului ateu, a păstrat mereu aprinsă candela şi a vestit neînfricat şi roditor cuvântul Domnului în popor.

Anii au trecut, a venit ceasul retragerii şi pensionării, dar, cu toate nevoinţele vârstei, părintele n-a încetat o clipă să-şi poarte pe mai departe crucea, să-şi onoreze vocaţia şi să înmulţească talantul. A mers neabătut, având norocul preţuirii şi afecţiunii unui preot mai tânăr, părintele Mircea Stoleriu, la altar şi a pus umărul la înălţarea splendidei biserici din Galata şi clădirii unei comunităţi solide şi solidare. Totodată, s-a aşezat mai zi de zi la masa de lucru şi a trecut în cuvinte experienţa unei vieţi trăite în slujirea jertfitoare a lui Dumnezeu. Fie că a fost vorba de monografia Mănăstirii Galata, de păstrarea căreia s-a grijit devotat cât a fost paroh până la reluarea firului monahicesc, sau că şi-a aşternut pe pagină predicile, ori a povestit prin ce-a trecut în viaţă, părintele, vorbitor de har şi iscusit condeier, s-a arătat preocupat să demonstreze cu faptele bogatei şi îndelungatei sale experienţe preoteşti cât de important este să te călăuzeşti de cuvântul Domnului şi ce răsunet profund are acesta în toate făptuirile omeneşti.

Scrierile părintelui Cârciuleanu sunt şi expresia reactivităţii sale la tot ceea ce se întâmplă în societate, a mâhnirilor generate de secularizarea din ce în ce mai acentuată a societăţii şi de îndepărtarea omului de cele ale firii, de credinţa în Dumnezeu. Asemenea nelinişti şi îngrijorări tulbură anii senectuţii acestui cleric şi nu-i dau astâmpăr. El se străduieşte să atragă atenţia şi încearcă să pună stavilă rătăcirilor. Din plasma unor frământări de felul acestora s-a născut şi cartea părintelui, intitulată "Realitatea creştină şi intelectualii români". În paginile acesteia asistăm la o patetică şi doctă pledoarie pentru reîntoarcerea lumii în matcă prin efortul conjugat al Bisericii şi intelectualilor creştini. Aceştia, cum remarcă în "Prolog" academicianul Emilian Popescu, pot schimba, de sunt însufleţiţi de credinţă, faţa omenirii. Este tocmai ceea ce a sintetizat într-o zicere din cele esenţiale Nichifor Crainic, spunere citată în predoslovie şi în lăuntrul cărţii: "Odată câştigată intelectualitatea unui popor, biruinţa este asigurată". Ideii i se subsumează în toată cuprinderea ei şi cartea părintelui Ion Cârciuleanu. Când smintelile grevează aşezământul social, iar înstrăinarea de Domnul se răspândeşte în intelighenţie, părintele Ion Cârciuleanu speră, cum o afirmă răspicat în carte, într-o renaştere cu ajutorul acelor intelectuali, nu puţini, animaţi de credinţa în Dumnezeu. De la aceştia, în frăţietate cu Biserica, poate veni, e încredinţat autorul, salvarea, mântuirea acestui popor. O pledoarie ardentă şi în acelaşi timp cuviincioasă şi atinsă de aripa înţelepciunii.