O artă în slujba Bisericii, care se lasă aşteptată

Citind câteva cărţi ale unor tineri prozatori, remarcaţi de critici la fel de tineri, am fost iritat de câteva amănunte. Mai întâi, nu era greu să-mi dau seama că ficţiunile porneau de la realităţi marginale sau ale unei lumi, cum se spune, de subterană. De fapt, un fel de subterană dostoievskiană, însă, aici, altfel aşezată. Nu una a haosului psihic, ci una de suprafaţă, alcătuită din imagini descriptive. Imagini neapărat strâmbe, urâte, unde totul e lipsit de minima agregare. Un social în diluţie, fără un centru, fără o ierarhie a valorilor, unde nimic nu se supune unei firave raţiuni. Practic, formula estetică se reduce la a reda o realitate minimală a suprafirescului grotesc, utilizând un limbaj de argou sau unul care încălzeşte şi saturează colocvialitatea, ambiguitatea, indecenţa.

M-am gândit că acest stil, propriu unei revolte fără limite, neruşinate, s-ar putea spune, ţine de o anume conjunctură temeinic justificată. De astfel, aceasta-i şi viziunea tinerilor critici. Tinerii artişti, într-o solidaritate de generaţie, recuperează zonele interzise în comunism, realităţile urâte, odioase, pe care le ţinea sub perdea comunismul.

Însă cred că lucrurile au depăşit asemenea normalitate - dacă ne închipuim că era normală o atitudine de revoltă în comunism -, concretizată, cum se vede, într-o artă a urâtului, a grotescului sau a ludicului.

Cred că peste această tendinţă, să-i spunem firească la origine, specifică nouă, esticilor, mai e vorba şi de conectarea la modele postmoderniste ale Occidentului. Canonul postmodernist cere neapărat o cultivare a marginalului, a paradoxalului şi o nivelare a valorilor. Cerinţa ar fi să eviţi realităţile structurate sau ierarhizate. Ba, mai mult, acestea se cuvin a fi pulverizate. La noi, demolarea mentalităţilor comunismului merge pe nesimţite şi mai departe. Este atacată Tradiţia. Succesele internaţionale - cum s-a văzut în cazul filmelor tinerilor regizori români - au pus gaz pe foc. Revolta s-a accentuat. Cei care practică simţul critic merg pe mâna celor care au imaginaţia inflamată în acest fel. Am văzut chiar tineri antropologi care iau salarii de la Ministerul Culturii, tineri care practică o asemenea artă, marcată de vizibile indecenţe.

Programul "recuperărilor", pe de altă parte, merge bine doar pentru zona socialului de subterană. Nu înţeleg de ce recuperarea nu ajunge şi în zona Bisericii. În comunism, Biserica a suferit multe demolări. Şi la propriu, şi la figurat. În Rusia de astăzi, de exemplu, apar an de an filme de mare popularitate, care vorbesc despre renaşterea Bisericii Ruse. O întreagă generaţie de artişti ruşi şi-au pus arta în slujba acestei mari misiuni. La noi, dimpotrivă.