O candelă a neuitării părintelui nostru patriarh Teoctist, aprinsă din neam în neam

▲ Cuvânt de dor, la împlinirea a doi ani de la plecarea părintelui nostru patriarh Teoctist în bucuria Învierii Mântuitorului ▲

A scrie la ceasul de acum despre fericitul întru adormire părintele patriarh Teoctist înseamnă să chemăm în amintire darurile personalităţii părintelui patriarh, cunoscute şi necunoscute, picurate cu roua Duhului Sfânt, înmulţite cu răbdarea şi încercările unei flori de colţ şi acoperite cu delicata taină a smereniei.

Mărturisesc din adâncul inimii că îl descopăr zi de zi pe părintele patriarh, unchiul nostru, prin fapte, scrieri sau cuvântări pătrunse în inimi necunoscute, care vin şi se deschid la ceasuri rânduite de Domnul, mărturisind că iubirea autentică, sfântă şi smerită, nu are uitare, străbătând deopotrivă timpul, atât de preţuit de părintele patriarh ca şi pragul trecerii la viaţa veşnică.

Mărturisesc cu adâncul inimii că am trăit, cu rezonanţă, multe gesturi ale inimii părintelui patriarh, unchiul nostru, a căror adâncime rodeşte şi va rodi mereu în inimi deschise iubirii dumnezeieşti: rugăciunile de pomenire aduse înaintaşilor şi patriarhilor; slujbe închinate eroilor neamului în sfânta zi a Înălţării, legăturile sufleteşti cu sfinţii neamului românesc sau gesturi ale inimii de o copleşitoare delicateţe.

Îl zăresc pe părintele patriarh Teoctist la sfinţiri de biserici şi hramuri de mănăstiri. Îl privesc printre lacrimi, dăruind după fiecare aniversare bucurii din bucuria sa, trecând pragul azilului de bătrâni cu flori din florile dăruite. Îi simt iubirea, adresându-se fraţilor noştri întru Domnul, oameni simpli, dar plini de darul Duhului Sfânt. Îl văd la sfinţirea bisericii din locurile natale, Victoria. Îi aud cuvintele pline de bucurie, după participarea la hramul Mănăstirii Nicula, chipurile celor prezenţi fiind asemănate cu o mare de sfinţi, iar locul, pământ care cânta în icoane. Îl zăresc la Putna şi Tismana, la canonizarea Sf. Onufrie de la Vorona, a Sf. Gheorghe de la Cernica, a Sf. Grigorie de la Caldăruşani.

Îl privesc cuvântând la sărbătoarea Sf. Cuv. Parascheva, încurajându-ne că nu suntem singuri: „sfinţii sunt prietenii noştri“. Şi îi văd lacrimile pe Dealul Patriarhiei, când, după terminarea Sfintei Liturghii la sărbătoarea Sf. Dimitrie Basarabov, amintea de cele trei obuze căzute pe deal, care nu au distrus nimic în jur, cu rugăciunile Cuviosului Dimitrie, şi apoi arătându-ne nouă, tuturor celor de faţă, un porumbel alb care zbura în jurul clopotniţei.

Îi păstrez amintirea trăirii slujbei la praznicul Sfântului Vasile cel Mare la fiecare început de An Nou, vorbind despre sensul şi înţelepciunea timpului. Îl văd întristat din cauza inundaţiilor care se abătuseră asupra ţării şi preocupat de ajutorarea fraţilor încercaţi.

Îl privesc mergând deseori la biserica din Popeşti-Leordeni, pentru a inspecta lucrările de construcţie, iar într-o amiază de sâmbătă, rugând măicuţele să pregătească câte două plăcinte ţărăneşti şi câte o sticlă de vin pentru fiecare lucrător şi mergând personal acolo „pentru a face litie“. Apoi, tot dânsul mărturisea: „Părintele Paisie chiar credea că se face litie, dar eu am intrat în biserică, am mers la sfântul altar, m-am uitat în jur şi spre cer: Paisie, iată, aceasta este litia.“

Picături din roua Duhului Sfânt şi împărtăşite din trăirea părintelui patriarh Teoctist au rodit şi vor rodi mereu în inimile vieţuitorilor satului Victoria, Botoşani, părtaşi şi mărturisitori ai vieţii părintelui patriarh.

Pisania bisericii din satul natal al patriarhului Teoctist

Mărturie a iubirii lor stă şi împlinirea gândului de a ridica pisania bisericii din satul Victoria, a cărei construcţie s-a săvârşit prin purtarea de grijă şi dragostea părintelui patriarh Teoctist. Redăm mai jos textul acestei pisanii:

„Cu vrerea Tatălui, cu lucrarea Fiului şi cu desăvârşirea Sfântului Duh, s-a înălţat această Sfânta Biserică închinată Naşterii Maicii Domnului, ca dar de suflet al vrednicului de pomenire Părintele nostru Patriarh Teoctist, pentru credincioşii din Victoria, spre pomenirea celor din veac adormiţi în Domnul, locuitori ai acestor meleaguri, precum şi a iubiţilor săi părinţi Marghioala şi Dumitru Arăpaşu, alături de fraţii şi surorile sale.

Pe aceste pământuri ale boierului Filipescu, s-a înălţat pe la anul 1921 o clopotniţă de lemn, adăugându-i-se cu timpul o capelă, prin osteneala şi cheltuiala unui locuitor al satului, Niculai Harabagiu.

Pe la anul 1968 s-a zidit, de către vieţuitorii satului Victoria, o bisericuţă din chirpici numită «biserica din popuşoi».

În 1984, într-o perioadă de mari încercări, împotriviri şi zbucium, au început lucrările de construcţie ale bisericii actuale şi s-au săvârşit prin purtarea de grijă, cheltuiala şi dragostea părintelui nostru Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, sprijinit fiind de vrednicia şi dragostea către sfântul lăcaş ale vrednicilor vieţuitori ai locului.

În anul de la Hristos 1991, luna octombrie, ziua 13, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, alături de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi înconjurat de un mare sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, a târnosit acest lăcaş cu hramul Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie).

Dumnezeu să înscrie în cartea vieţii şi să umple cu bunătăţile Sale ctitorii şi binefăcătorii acestui sfânt lăcaş.

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, astăzi, 30 iulie 2009, s-a aşezat această pisanie în amintirea părintelui nostru patriarh Teoctist, la împlinirea a doi ani de la plecarea sa la Dumnezeu, spre veşnica sa pomenire şi spre ştiinţa zidirii acestui sfânt lăcaş. Amin.“

La împlinirea a doi ani de la plecarea părintelui nostru patriarh Teoctist, în data de 30 iulie 2009 se va săvârşi slujba sa de pomenire şi la biserica din satul Victoria, Botoşani.

Ultima pastorală: Cine nu-l doreşte pe celălalt este lipsit de iubirea divină

Spre pururea pomenirea părintelui patriarh Teoctist, amintim cuvinte regăsite în ultima sa Pastorală la Învierea Domnului din anul 2007:

„Praznicul de astăzi al Învierii Domnului ne revelează esenţa însăşi a credinţei noastre: nădejdea de a fi împreună cu Dumnezeu, de a fi părtaşi vieţii Lui celei veşnice. Aceasta ne-o arată Însuşi Mântuitorul Hristos, Care la Cina cea de Taină din foişorul mare, aşternut de ucenici, după ce i-a privit cu duioşie, le-a zis: «Cu dor am dorit să mănânc aceste Paşti cu voi mai înainte ca Eu să pătimesc».

Ce înseamnă, oare, acest dor al lui Hristos? Oamenii sunt cuprinşi de dor atunci când simt absenţa persoanei dragi, când trăiesc golul lăsat în suflet de absenţa acesteia, aducând-o însă prin iubire în memorie, făcând-o prezentă într-un anume fel. Dorul exprimă nevoia după celălalt, dorinţa de a petrece timpul împreună cu cel îndrăgit. Dorul este legat, aşadar, de iubirea profundă pentru cineva. Numai în măsura în care iubim şi simţim lipsa celuilalt, ne este dor de el. Cine nu-l doreşte pe celălalt este lipsit de iubirea izvorâtă din Dumnezeu şi se înstrăinează. Aşadar, înălţimea iubirii şi, deci, a dorului ne-o descoperă Dumnezeu, Care, lăsând cele nouăzeci şi nouă de oi în munţi, a coborât după oaia cea pierdută, adică după firea noastră omenească, pe care aflând-o în starea de suferinţă şi durere, a luat-o pe umerii Săi, a făcut-o a Lui adică, şi a readus-o la frumuseţea cea dintâi. Aceasta pentru că «cine iubeşte nu sfătuieşte numai, nu îndreaptă, nu pedepseşte, ci ia asupra sa greşelile celui iubit de el. Iubirea e participare la viaţa celuilalt, ieşire din noi înşine, jertfă». Aşadar, acel dor al Domnului Hristos înseamnă dorinţa de a fi şi a rămâne împreună cu apostolii. Şi nu a spus simplu: «am dorit», ci «cu dor am dorit», arătând prin aceasta dragostea neţărmurită faţă de ucenici şi negrăita preţuire a celor cu care se afla la Cina cea de Taină.“

Ne plecam genunchii la mormântul său şi păstram nestinsă candela neuitării sale, rugându-ne să ne regăsim, cu toţii, la petrecerea cea îngerească.

Steluta Popescu (Coban), nepoată a fericitului întru adormire părintele patriarh Teoctist, 30 iulie 2009