Cei care am copilărit în comunism și trăiam în marile orașe-cazărmi știam că în seara de 25 decembrie venea la noi în apartament, nevăzut și neauzit, Moș Gerilă. Moșul acesta era bătrân, dar totuși
O carte cu pecete domnească
Era o zi de primăvară din acelea cu sclipiri diamantine. Aerul rece al dimineţii, cu înspicări de vânturi zburând din cuibarele montane, avea o limpezime ce îmbrăca case, oameni, câmpuri în odăjdii de preţ. Domnea o miroznă de crud şi te întâmpina la fiecare pas curăţia unei lumi parcă a începuturilor adamice. Părea că se pogorâse din ceruri ofrandă Dumnezeiască şi satul din miazănoaptea ţării, din Bucovina cea de poveste, Grăniceşti, cu ale sale case chipeşe, luminoase şi primitoare, te poftea să urci pe scara de mătase a mitului. Numele aşezării nu se trage, cum ai fi tentat să crezi la prima vedere, de la cel al păzitorilor de graniţe, ci de la crai, poate urmaşii celor Trei… de la Răsărit, ori mai degrabă ai crailor lumii rurale, acei întemeietori de seminţii şi de vatră omenească. Locuitorii Grăniceştilor sunt ţintaţi crăieşte nu în frunte, ci în adânc de suflet. Şi viaţa lor de secole, de când s-au statornicit pe acest pământ, potrivit documentelor voievodale ştefaniene cel puţin de la 1490, a curs sub semne crăieşti şi în albia basmului cel fără de moarte.
În basm am avut şi eu senzaţia că am păşit în acea zi de sfârşit de april, de ziua satului Grăniceşti, la care fusesem poftit să iau parte. Parcă închisesem ca în poveste ochii şi, aşezat pe un covor fermecat, mă trezisem în dimineaţa vieţii mele, când vieţuisem prin satele Moldovei de Nord, unde tatăl meu, părintele Ilie, păstorea turmele de credincioşi. Mă frecam la ochi şi nu-mi venea a crede. În biserica Grăniceştilor, plină ochi, străjuită de Ştefan, Eminescu, Cuza, zugrăviţi pe timpanul cafasului, în biserica cea falnică, zidită vreme de decenii de vrednicii preoţi Căsean Bucescu, Gheorghe Puha, Petre Oprea şi Constantin Hrehor, oamenii îşi cinsteau cu evlavie eroii şi înaintaşii jertfitori. Erau laolaltă cei din sat, dar şi cei veniţi de departe, din întinsul ţării, chemaţi de baştină. Cu toţii se înveşmântaseră în costumele cel mândre al satului, precum o făcuseră nesmintit bunii şi străbunii lor. Glăsuiau împreună din toată fiinţa, se simţeau una, cuprinşi în haloul unei românităţi nepervertite. Trăiam magia poveştii şi minunăţia eternităţii. Ceea ce s-a petrecut mai apoi la căminul cultural, unde s-a adunat lume tot câtă frunză şi iarbă, să se bucure de apariţia cărţii satului, mi-a întărit credinţa că aveam norocul să fiu părtaş al unui miracol, constatând fericit că simţământul cel pur al trăirii de neam nu se stinsese, ci exista aici viu, aşa cum m-a încântat în dimineaţa vieţii mele, în satele din Moldova de Nord. În acea sală, ce arăta aidoma dealurilor din preajmă, cu oameni îmbrăcaţi în costume populare româneşti, vibra o singură suflare. Din sute de piepturi răsunau ca o lăută din cele bătrâne acordurile unor cântece înaripate, „Trei culori“ şi „Pe-al nostru steag“. Glăsuia din lăuntru bucuria de a fi român şi a aparţine unui sat care nu-şi uită obârşiile. Nimic nu era întâmplător şi nici de paradă, ci autentic, ca mai de demult, ca dintotdeauna. Se citea pe chipuri şi în cotloanele sufleteşti mulţumire, dar şi lăcrimare. O regăseam mai ales în privirile celor întorşi acasă, la izvoare, acei oameni, „nume din numele satului“, asemenea profesorului universitar doctor Mardarie Sorohan, eminentul fizician ieşean, ridicat ca atâţia alţii din huma cea humuită a Grăniceştilor.
Da, nu se rânduiau lucrurile sub puterea hazardului, ci sub cea a unei bune tocmiri. Ceea ce ne era dat să vedem, să auzim reprezenta rodul faptelor vrednice ale unui şir de preoţi, despre care a scris într-o cronică a enoriei ilustrul slujitor al altarului Epaminonda Berlinschi. Era, de asemenea, rezultatul strădaniilor meritorii ale multora dintre dascălii şcolii, şi mai ales urmarea firească a silinţelor zilnice ale vieţuitorilor Grăniceştilor. Cu privire la toate acestea venea acum să dea seamă o carte a cărţilor unei aşezări, opul monografic intitulat „Grăniceşti - un sat sub pecete domnească“, alcătuit de un colectiv care a lucrat sub bagheta mânuită cu pricepere şi har de păstorul şi poetul Constantin Hrehor. Bucoavna cu pricina e semnată de Constantin Hrehor, prefaţată de profesorul universitar doctor Mihai Iacobescu, cu prestigioasa colaborare a unor literaţi, istorici, filologi, etnografi, unii din partea locului, alţii de pe alte meleaguri, dar cu iubire pentru ţinuturile acestea. Este o carte masivă, grea cât o Evanghelie cu ferecături, miezoasă, realizată în nobila tradiţie a genului şi croită în spiritul învăţămintelor călăuzitoare ale lui Dimitrie Gusti. E atotcuprinzătoare, tâlcuind tot ceea ce a fost şi este esenţial şi definitoriu în existenţa multiseculară a Grăniceştilor. Avem de a face cu o creaţie colectivă, un testimoniu al vechimii şi prezentului, cu deschidere generoasă spre viitor. Ni se înfăţişează această tipăritură drept una întocmită după solide criterii ştiinţifice, dar căreia nu-i lipseşte inefabilul. Graţie omului de la pupitrul dirijoral se dă chip duhului ce înstelează acest topos şi pe oamenii lui. Constantin Hrehor, păstorul de azi al enoriei, a pus în slujba acestei cărţi, ce este plata unei datorii faţă de comunitatea sa, condeiul lui de meşter al cuvântului. Grăniceştii au acum un instrument de căpătâi pentru perpetuarea apartenenţei la acest tărâm unde on revient toujours spre redescoperirea rădăcinilor cele fără de moarte. Ni s-a dăruit o carte cu pecete voievodală despre un sat sub pecete domnească.