O casă din Humulești

La o casă de pe o uliță dintr-un sat al Moldovei, un sat românesc ca atâtea altele, unde casele sunt niște chimire incrustate și oamenii se scaldă parcă în soare și-și potolesc setea din ciutura lunii, toată țara asta și lumea altor țări își pleacă sufletul întru cinstire. Satul se cheamă Hu­mu­lești și se uită, asemenea cetății Neamțului, în oglinda de lumină a Ozanei. Călătorii români și străini bat drum de sute și mii de kilometri pentru a intra în casa din ulița cu asfalt acum. Acareturile din jur nu mai sunt cele bătrânești. Lumea cea nouă și-a tocmit și nouă așezare. Casa aceasta bătrânească viază într-o realitate urbană schimbată ca o relicvă de preț a unui timp urcat în rama eternității. În odăile ei ima­ginația și amintirile ancestrale te proiectează într-un timp care nu mai e, dar rămâne nemuritor prin feciorul lui Ștefan a Petrei Ciubotariul, care aici s-a ivit pe lume.

Privești masa rotundă ca o roată de car ieșită din butuc și te învăluie mireasma de bucate a unei seri după istovitoarea muncă a câmpului. Și vezi cu ochii minții o seminție de țărani stând pe scaunele cu trei picioare ca pe niște trunchiuri de copac și te umpli de bucuria lor curată ca ierburile în care își fac loc spre soare firele subțiri ale fragilor. Te mai învârți într-o parte și dai cu ochii de lavița cu cergă, lavița tare, pe care, după osteneala unei zile, un om al pământului se odihnea dormind ca în aromitoarea învăluire a fânului abia cosit. O casă spre care omul se întorcea după truda câmpului ca spre o binecuvântare, unde femeia nu mai prididea cu truda măruntă și nesfârșită, iar copiii făceau năs­truș­nicii peste năstrușnicii. O casă ca atâtea altele - de pe o uliță din Hu­mulești. Lumea de peste lume vine aici pentru ca să vadă cu ochii ei locul unde s-a născut și a copilărit scri­itorul unic și irepetabil - Ion Creangă.

Au existat zeci și zeci de mii de asemenea case în România, în care viața a fost aproape la fel. Dar nimeni până la el și nimeni după dânsul nu a avut ochi să vadă atât de adânc și har să scrie așa de adevărat. Marele scriitor a fost chemat să povestească despre tot ce-a strâns de fapt un neam întreg de țărani români. La casa din Humu­lești nu e zi în care oamenii să nu intre și să nu se înfioare. Aici, vizitatorii se scaldă în soare și-și potolesc setea din ciutura lunii. Ozana e limpede și frumos curgătoare. Așa a văzut-o el, năzdrăvanul Nică a lui Ștefan a Petrei, așa va fi cât lumea și pământul.

Humuleștii nu mai seamănă de mult cu satul copilăriei lui Nică a lui Ștefan a Petrei Ciubotariul. A dispărut de amar de vreme acel tip de casă despre care amintește Geor­ge Călinescu în monografia pe care i-o consacră lui Ion Creangă. „Casa, socotită ca de fruntaș, era o colibă, cu o căciulă mare de șindrile și alcătuită dintr-o singură odaie mare, cu două ferestruici de-o parte, în lung și una la căpătâi și dintr-o tindă ocupată pe jumătate de cuptorul care își avea gura și o parte din trup în odaia cea mare. Tavanul era din grinzi și cuptorul era lipit cu humă. Lucrurile de prin casă erau puține și primitive: o laiță de stejar greu, o masă tot de stejar, roata de tors, războiul și, desigur, paturi pe lângă pereți pentru culcarea celor aproape zece ființe.”

Humuleștenii duc azi o viață urbană. Așezarea lor face trup comun cu Târgu Neamț, ridicat între timp la rangul de oraș, cu o statură de întemeiere urbană modernă. Dacă nu s-ar fi născut și n-ar fi copilărit aici Ion Creangă, casa lui Ștefan a Petrei Ciubotariul mai mult ca sigur că s-ar fi risipit și ar fi dispărut cu vremea. Așa, ea supraviețuiește ca o relicvă de preț, amintind viața lui Ion Creangă și, în același timp, viața poporului care l-a trimis în lume ca pe un vestitor al genialității sale.

Te așezi pe prispa casei, sau pe lavița de sub geamul cât un ștergar, și te cutreieră amintirea copilăriei lui Creangă și aceea a propriei copilării, într-un amestec ciudat, ca și cum amândouă ar fi fost ale tale, și chipul Smarandei e aidoma cu al mamei tale. „Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care și ea era cu adevărat că știa a face multe și mari minunății: alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți, înfigând toporul în pământ, afară dinaintea ușei; închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul sau peretele sau vreun lemn de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: «Na, na!» și îndată-mi trecea durerea…”

Aici, la Humulești, ca și în ceasurile când citești „Amintiri din copilărie”, poveștile și toate celelalte scrieri ale sale, te pătrunzi de ceea ce Garabet Ibrăileanu a surprins în câteva cuvinte-efigie: „Autorul profund - demiurgos - al operei lui Crean­gă e poporul: concepțiile lui Creangă sunt ale poporului; al lui Creangă e numai talentul pe care-l are din naștere”.