O denie de altădată

Participam în copilăria mea cu vădit interes la slujbele Bisericii, mai ales în zilele premergătoare marii sărbători a Învierii Domnului. În ultimii ani, mi-am amintit cu fior sacru deniile de altădată, slujite de părintele Ilie Ilisei, în a cărui biserică am citit din Ceaslov primii psalmi şi unde am învăţat câte ceva din rânduiala de cult, acest tezaur inestimabil la care au contribuit din primele veacuri marii Părinţi şi imnografi creştini.

Erau puţini oameni, dar slujba s-a făcut „ca la carte“

Într-o astfel de seară, la Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“, cercetată odinioară de Ion Creangă în timpul studiilor la Şcoala de Cateheţi, părintele Ilie Ilisei era îngrijorat de absenţa cântăreţului. Nu putea face slujba singur, aşa că l-am ajutat (cu toate că eram nepriceput). A dat binecuvântarea şi a tămâiat întreaga biserică, după rânduială. Am rostit rugăciunile începătoare şi am citit psalmii, răspunzând apoi timid la ectenii. După rostirea Ecteniei mari, părintele a venit cu epitrahilul pe grumaz la strană şi am rămas împreună până la apolisul slujbei. Nu reţin toate amănuntele legate de prima mea „prestaţie“ de cântăreţ (nereuşită, de bună seamă), dar îmi amintesc limpede de lectura lungă pe care părintele a făcut-o din strană, despre viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca. Erau puţini oameni în biserică, poate până la 15, dar slujba s-a desfăşurat „ca la carte“ cu cele două lecturi din bogata istorisire a încercărilor şi luptei Cuvioasei Maria Egipteanca, acest model desăvârşit de pocăinţă.

La o altă denie, părintele Ilie a citit un cuvânt bogat şi plin de învăţăminte, legat de biruinţa drept-măritorilor din Constantinopol în lupta lor cu perşii din vremea păstoririi patriarhului Serghie. De atunci au trecut degrabă ani mulţi, dar am întâlnit de puţine ori un preot care citea cuvântul cu folositoarele istorisiri de la sfârşitul Triodului. S-ar fi putut atunci omite citirile respective, lungi şi istovitoare la prima vedere, sau măcar renunţa la anumite părţi, pe de altă parte se putea face un rezumat într-o omilie, la sfârşitul deniei. Părintele Ilie, tipicar cum era, a mers pe varianta cu cea mai mare dificultate, păstrând astfel rânduiala şi frumuseţea slujbei. Din citirea de atunci reţin unele expresii şi, revăzând textul cu pricina, gândul se duce fără să vrea la preotul care iubea slujbele şi Biserica într-un mod total, punându-şi sufletul pentru Evanghelie, pentru Mirele Bisericii, pentru oaia cea rătăcită pe care căuta s-o aducă în staul împreună ce celelalte 99.

„Nicăieri nu se cântă ca la noi“

Aşa a fost permanent lucrarea părintelui Ilie Ilisei. Slujbele se făceau fără grabă, cu evlavie şi frică de Dumnezeu. Nu doar deniile erau în atenţia parohului de la Fălticenii-Vechi, ci toate celelalte rânduieli de cult. Unul dintre cântăreţi, Vasile Nohai, cunoscător al muzicii şi al tipicului, se înţelegea mai greu cu părintele. Poate şi pentru faptul că părintele era destul de pretenţios. Era, cum am mai spus, bun slujitor şi, mai ales, un foarte bun cunoscător al rânduielilor liturgice. Veneau uneori la strană cântăreţii mari ai zonei, între care amintesc pe Mihai Muşat, artistul desăvârşit ce a trudit ani la rând pentru a pune în lumină frumuseţile şi tainele lemnului, făuritorul catapetesmei şi al stranelor din biserica Fălticenilor-Vechi. N-a folosit culoare ori vopsea. Din diferite esenţe (măr, păr, nuc, stejar, carpen, mălin, fag etc.) artistul a „brodat“ în lemn frumuseţea întregului mobilier, parcă nefăcut de mână omenească, şi l-a dăruit Bisericii.

Lucrarea lui, unică în felul ei, s-a realizat cu migală multă. I-am văzut de vreo două ori atelierul cu zeci de dălţi şi dăltişoare, toate cu mânere artistic lucrate tot de el. Le întrebuinţa după cerinţe, schimbându-le adeseori, pentru a face adevărată artă. Trudea săptămâni şi luni la rând pentru rama unei icoane, pentru un sfeşnic, un analog sau o strană. De unde şi valoarea inestimabilă a acestora.

Mihai Muşat era şi un mare cântăreţ. Deschidea tomurile pe slovă veche şi cânta împreună cu măicuţa Eufrosina Casian, care plecase din mănăstire, alungată de nedreptul decret 410, şi care lucra ca muncitoare la Fabrica de in şi cânepă din Fălticeni. Se mai adăuga uneori cântăreţul Petrea Trifan, de la Hârtop, precum şi nelipsitul, credinciosul şi bunul Constantin Creangă. Într-o seară au cântat cu toţii „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe...“. Ce frumuseţe, ce regal! A fost parcă cea mai înălţătoare cântare pe care am auzit-o între zidurile micuţei biserici. La sfârşitul deniei, părintele n-a reuşit să-şi stăpânească bucuria: „Nicăieri nu se cântă ca la noi...“.

Preoţii de enorie care iubesc slujbele şi buna rânduială sunt împlinitorii cuvintelor lui Hristos

Mai erau cântăreţi mari şi la alte biserici, dar, în seara aceea, la Fălticenii-Vechi, cântarea ajunsese la Cer, cerând milostivirea fără margini a lui Dumnezeu pentru moştenirea Sa. În alţi ani, Gheorghe Dascălu, decanul de vârstă şi într-un fel „maestrul“ muzicii bisericeşti din zonă, sau îngăduitorul şi discretul Ştefan Gavriliu, om de mare ţinută şi bunătate, au cinstit, pentru anumite perioade de timp, strana bisericii de la Fălticenii-Vechi.

O micuţă biserică a creat în juru-i o adevărată şcoală de trăire creştină. Era, pe de-o parte, cântarea de la strană, lectura, rânduiala, pe de altă parte - slujirea în tihnă, predica, exemplul preotului, îngăduinţa şi dragostea lui pentru apostolat, pentru Mântuitorul Hristos.

Preotul Ilie Ilisei, de la a cărui naştere s-au împlinit 95 de ani (februarie 1914), a fost unul dintre sacerdoţii de vocaţie, un misionar, un cleric efectiv îndrăgostit de Liturghie şi slujbe, un om smerit şi conştiincios, harnic şi pilduitor.

Iubirea pe care o arăta altora era trecută prin focul aşteptărilor şi îngăduinţelor. Zâmbea puţin şi nu declara altora sentimentele care-i stăpâneau sufletul. Casa lui din strada Maior Ioan ascundea o chilie aproape monahală, cu lucruri puţine, cu veşminte modeste şi un trai de asemenea, smerit. Pentru fiecare slujbă se pregătea în mod intens, scriindu-şi predica şi împodobind biserica din ajun. În timpul iernii, el sau preoteasa se trezeau de dimineaţă şi aprindeau focul cu trei ceasuri înainte de începerea slujbei. Au fost şi câteva cazuri de oameni credincioşi şi binevoitori care ajutau la treburile Bisericii, chiar dacă parohia nu-şi permitea angajarea unui paraclisier permanent. În vremurile acelea nu existau mari sponsorizări pentru restaurarea bisericii. Statul comunist nu acorda subvenţii chiar dacă era vorba de un monument istoric şi de un lăcaş care făcea parte din istoria literaturii române. Ani la rând, fiecare bănuţ venit de la credincioşi era investit în materiale de construcţii, cărămizi şi ciment care au întărit firava bisericuţă pe care noul paroh o aflase ruinată şi pentru a cărei înfrumuseţare a lucrat cu sârg 30 de ani. A avut răbdare până la capăt preotul Ilie Ilisei şi de aceea numele său nu-i uitat, iar exemplul pe care l-a oferit este pomenit cu veneraţie. Dacă ar fi trăit, la 95 de ani, părintele s-ar fi minunat de lumea din jur, total necunoscută vieţuirii sale aspre şi dăruitoare.

N-ar fi înţeles dezinteresul pentru Biserică şi biserici, puţina râvnă pentru misiune, risipirea, ura, uitarea binelui făcut, orgoliile şi toate celelalte.

Am obligaţia să spun răspicat că astfel de preoţi de enorie care iubesc slujbele şi buna rânduială, care-şi împlinesc misiunea la „margine de lume“ sunt împlinitorii cuvintelor Mântuitorului Hristos. Arată prin viaţa lor Icoana Împărăţiei Cerurilor, întru a cărei bucurie trăiesc şi pe care o pregustă încă dintru această viaţă.