Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei O faptă bună şi două atitudini diferite

O faptă bună şi două atitudini diferite

Un articol de: Mihai Gojgar - 25 Oct, 2010

Nu vi s-a întâmplat niciodată să doriţi să vă exprimaţi trăirile, dar celălalt sau ceilalţi să nu înţeleagă exact ce vreţi să spuneţi? Şi nu doar pentru că uneori nu avem mijloacele lingvistice de a exprima sentimentele noastre, ci pentru că pur şi simplu semenii nu reuşesc să se deschidă spre împărtăşirea deplină a celor comunicate.

O situaţie asemănătoare s-a întâmplat în ţinutul Gherghesenilor, în urmă cu aproape două mii de ani, protagonişti fiind Mântuitorul Iisus Hristos, locuitorii Gadarei şi un demonizat. Evenimentul pe care l-am ascultat în cea de-a XXIII-a duminică după Rusalii este relatat de Sfântul Apostol Luca (VIII, 26-39), fiind un text ce se găseşte aproximativ în aceeaşi formă şi la Matei (VIII, 28-34) şi Marcu (V, 1-20).

Firul evenimentelor este cunoscut. Hristos-Domnul este întâmpinat de un demonizat care încerca să oprească procesul de exorcizare ce începuse asupra sa. Îl recunoaşte pe Iisus ca "Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt" (v. 28) şi îl roagă să nu îi facă rău, să nu îl chinuie. Ce paradox! Diavolul, căci el este cel care dialoga cu Mântuitorul, cere îndurare, adică exact sentimentul pe care nu îl cunoaşte, fiind înstrăinat cu totul de trăirea milei faţă de cineva. Mai mult: pe cine roagă? Roagă chiar pe Cel a cărui lucrare vrea să o distrugă, a cărui misiune doreşte să o compromită şi pe care încercase să îl subjuge (vezi întreita ispitire din pustiul Qarantaniei - Matei IV, 1-11). Ai putea fi tentat să spui că, uite, dacă solicită milă, înseamnă că ştie acest sentiment, înseamnă că îl conştientizează, că este capabil să îl experieze. Ce înşelătorie! De parcă diavolul ar fi cerut ceva pentru binele omului sau pentru împlinirea altcuiva decât a propriei dorinţe malefice. Hristos este, într-adevăr, Mult-Milostiv, Îndurător şi Bun, dar nu poate fi înşelat de rugăminţile egoiste, naturale, de altfel, ale diavolului. Demonul se comportă ca un infractor ce, prins în flagrant delict, cere autorităţilor să închidă ochii, să treacă sub tăcere, să îl ierte că nu mai face, să cadă la o "înţelegere". Milă ar fi? Nu, ci slăbiciune. Milă este când laşi de la tine ceva şi singurul păgubit eşti tu. Autorităţile nu pot permite încălcarea legilor din milă pentru cel ce va fi pedepsit. Aspectul legislativ al milei, al compasiunii, trebuie înţeles doar în relaţie cu cel păgubit, cu cel lovit, cu cel suferind. Legea este menită să ocrotească pe cel ce o respectă şi al cărui bun, material sau spiritual, este prejudiciat. Aşadar, Hristos nu avea cum să cadă la o înţelegere cu diavolul. Demonizatul trebuia izbăvit de puterea celui rău. Şi asta s-a şi întâmplat.

Ce a urmat? Păzitorii turmelor de porci care erau în preajmă şi care se aruncaseră în mare au fugit în cetate să spună tuturor de pierderea avuţiilor şi de groaza care îi cuprinsese. Cetăţenii, sesizaţi, roagă pe Domnul să plece. Nu vor să fie deranjaţi şi pe viitor de astfel de evenimente. Hristos le afectează viaţa lor tihnită şi le prejudiciază bunurile. Mai bine să plece.

Şi am ajuns în punctul enunţat la început. "Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus" (v. 38-39). Ce diferenţă de atitudine! Vecinii fostului demonizat nu înţelege binele ce se produsese. Fericirea sa era de neînţeles şi de neacceptat: mult mai importantă era pierderea suferită de ei. Iisus îl lasă să-şi propovăduiască minunea ce i se întâmplase, îl trimite apostol al binefacerilor lui Dumnezeu şi, foarte important, îl însărcinează cu datoria de a învăţa, prin exemplul personal, că binele celuilalt este şi binele tău. Şi trebuie să te bucuri pentru el, nu să compari, să evaluezi sau să calculezi situaţia în funcţie de interesele tale. Aşadar, o invitaţie la empatie, la comuniunea plină de iubire cu cei de lângă noi. "Nimic nu este atât de propriu firii noastre ca a fi în comuniune cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii" (Sf. Vasile cel Mare).