Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei O femeie cu suflet mare

O femeie cu suflet mare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Cornel Cadar - 08 Iun, 2012

Când aştepţi trenul în gara Roman, nu ai cum să nu vezi statuia şi placa de marmură care amintesc de Viorica Agarici. Nu mulţi ştiu de ce anume i s-a ridicat tocmai în gara Roman o statuie.

Totul a pornit de la cele întâmplate în ziua de 3 iulie 1941. În acea zi, în gara Roman a intrat un tren cu oameni îngrămădiţi în vagoane de marfă. Era "trenul morţii", care transporta evrei adunaţi din zona Iaşiului spre lagărul de la Călăraşi. Prin zăbrelele vagoanelor, mulţi strigau: "Apă, apă". Santinelele îi alungau pe toţi cei care se apropiau cu dorinţa de a-i ajuta. Viorica Agarici, preşedinta filialei de Cruce Roşie Roman, a intervenit cu mult curaj. S-a pus în faţa locomotivei şi a cerut să se deschidă vagoanele. Unui militar care o ameninţa cu arma i-a răspuns în germană: "Dacă mă împuşti pe mine, o împuşti pe maică-ta!" A luat apoi legătura imediat cu comandantul militar al gării, cu comandantul garnizoanei Roman şi cu generalul de la Cercul Militar, cerând ca nefericiţii să fie trataţi conform convenţiilor internaţionale în vigoare, pe timp de război. A reuşit astfel să primească învoirea de a împărţi apă oamenilor şi de a se îngriji de ei. Când au deschis vagoanele, imaginea a devenit dezolantă. Viorica Agarici s-a cutremurat: "Într-un strat gros de murdărie de om şi de sânge şzăceauţ zeci şi zeci de oameni în fiecare vagon, goi, înnebuniţi, lipiţi între ei ca sardelele, morţi, muribunzi şi vii şîmpreunăţ… Duhnea îngrozitor…"

Supravieţuitorilor li s-a dat primul ajutor. Oamenii au primit apă şi zahăr. Vagoanele au fost spălate şi dezinfectate. Un supravieţuitor avea să declare: "Ajutat de alţii, m-am dat jos din tren. Eram gol puşcă. Tot ajutat de alţii, am fost pus să fac un duş cald. Mi-a făcut bine, foarte bine. După aceea, o doamnă de la Crucea Roşie ne-a adus bucăţi de zahăr şi căni cu apă curată, am revenit la viaţă. Mai târziu am aflat că numele ei era doamna Agarici. O femeie simplă, dar autoritară. Un nume care merită să fie binecuvântat mereu şi mereu. Un om de bine! O femeie cu suflet mare!"

Pentru curajul ei, la 8 iunie 1983, Institutul "Yad Vashem" din Ierusalim i-a acordat, post-mortem, diploma şi titlul de "Drept între popoare". După 1989, în Roman, numele ei a fost atribuit unei străzi, iar în 2011 a fost declarată cetăţean de onoare. În anul 2001, în gara Roman i s-a ridicat un bust (opera sculptorului Florin Mircea Zaharescu). Pe placa de sub statuie este notat: "Viorica Agarici: 1886-1979. Pe timpul războiului, la iulie 1941, fiind preşedinta filialei de Cruce Roşie Roman, şi-a expus viaţa oprind "trenul morţii" cu evrei deportaţi spre lagărele de concentrare, astfel salvând mii de vieţi. Societatea Culturală "Roman Muşat"".

Dar cine a fost Viorica Agarici? Se naşte la 24 februarie 1886 în Dămieneşti (Bacău), într-o familie de boieri. Studiază la Paris. Din căsătoria cu Ion C. Agarici, inginer agronom, rezultă trei copii. Rămasă văduvă în anul 1927, Viorica se va dedica activităţilor sociale şi caritative.

În anul 1928 preia preşedinţia filialei Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din Roman, slujire în care va rămâne 15 ani. Face parte din Comitetul de Sprijin al Orfelinatului din Roman şi timp de 23 de ani este preşedinta Comitetului de Sprijin al Şcolii nr. 1 de fete din acelaşi oraş. Contribuie cu bani pentru construcţia de şcoli în mai multe sate.

În anul 1943 este nevoită să se mute la Bucureşti, la fiul ei Gheorghe. Între timp, comuniştii se instalează la putere. În anul 1949, doi dintre copiii ei sunt condamnaţi la 25 de ani de închisoare. Ea este expropriată, dată afară din casă şi trimisă cu domiciliu obligatoriu la Roman. Va găsi adăpost la o cunoştinţă şi va supravieţui oferind lecţii de limbi străine. După eliberarea celor doi fii, în 1964, pleacă din nou la Bucureşti, la fiul ei cel mare. Ca recunoştinţă, Federaţia Comunităţilor Evreieşti de la Bucureşti îi oferă o rentă viageră. La 18 februarie 1979, la vârsta de 93 de ani, Domnul o cheamă la el. Este înmormântată, două zile mai târziu, în cimitirul Bellu din Bucureşti.

Despre unii oameni se spune că nu au trăit degeaba. M-am despărţit de gara Roman cu sentimentul că am fost onorat că am călcat pe acolo pe unde a trecut una dintre fiinţele care au pus mai mult preţ pe viaţa altora decât pe viaţa proprie. Ea a făcut cinste Mântuitorului şi Bisericii în care s-a născut şi a murit.