O filantropie fără iubire

Recentul scandal al „azilelor groazei” ne-a dezvăluit tuturor imaginea unei Românii subterane, a intereselor mărunte și a corupției pe toate nivelurile, oricând dispusă să-și vândă orice urmă de omenie și gata să schimonosească orice sentiment de solidaritate și compasiune pentru un pumn de arginți. În calitate de creștin nu poți rămâne impasibil, mai ales când vezi că însăși fapta milei, aceea de a îngriji bătrâni și bolnavi, este folosită ca un paravan meschin de îmbogățire și cum tocmai lucrarea virtuții și a compasiunii alimentează lumea tenebroasă a viciului.

Orice revoltă umană până la urmă trebuie să vină din conștiința că răul făcut unui semen de-al nostru este un rău făcut direct nouă, în lumina Scripturii, care spune prin înțeleptul Solomon: „Deschide-ți gura și judecă drept și pune la inimă pricina celui sărac și slab” (Prov. 31, 9). Dar până să ne gândim la soluții trebuie să ne punem onest întrebarea care este și responsabilitatea noastră, a consumatorilor de spectacol mediatic. Acest șoc ne-a arătat cât de aproape de noi pot fi suferința și mizeria, fără să știm și că marele dușman nu este doar răul făcut intenționat, cât mai ales indiferența și nepăsarea. De aceea, pericolul de a găsi rapid vinovați și de a satisface o anumită sete colectivă de răzbunare, în numele legii, pe care modernitatea noastră o consideră sacrosanctă, poate submina o vindecare de durată a lucrurilor, în care trebuie reformat nu doar un sistem social, ci mai ales conștiințele celor care îl fac să funcționeze.

Să nu uităm că această criză se poate traduce și în termeni morali, în condițiile în care tot ce am văzut ne arată o lăcomie fără margini, care se hrănește din orice și poate scoate profit inclusiv din bătrânețe și suferință. Această lăcomie îi face pe oameni orbi în fața suferinței, a singurătății și a bătrâneții și îi determină să reducă totul la o simplă statistică productivă, fără să mai vadă că în spatele fiecărei cifre se află un om, cu suflet și cu conștiință, care a trăit o viață cu bucurii și tristeți și care acum, la bătrânețe, merită respectul și protejarea întregii societăți. Așa arată societățile și comunitățile umane care s-au transformat în sisteme, în care contează ansamblul și arhitectura funcțională a întregului și nicidecum omul, care este de fapt rațiunea pentru care însuși sistemul există. Aceeași defecțiune o vedem și în lumea medicală, unde pacientul este redus la dimensiunea unui organism sau chiar a unui organ bolnav și nu mai este privit în integralitatea lui, ca om care suferă și speră deopotrivă. Să nu mai vorbim de școală, unde elevul este pus în plan secundar, în fața unui sistem care se dorește să fie eficient, fără să vadă de fapt interesul educativ și uman al tânărului.

O primă schimbare ar putea veni de la re-umanizarea instituțiilor sociale, medicale și de educație, în care nu sistemul și interesul lui trebuie să primeze, ci fiecare persoană în parte. A vedea în bătrâni și bolnavi semeni de-ai noștri, care au nevoie în primul rând de compasiunea, îngrijirea și iubirea noastră, înseamnă a le oferi tratamentul și respectul de care au nevoie și de a proba pe viitor mai bine vocația și aptitudinile celor care vor lucra pentru ei. Nu poți face filantropie și educație, dacă nu ai iubire de oameni și empatie cu cei pe care îi ajuți, ci doar interese. Omul, dincolo de rațiunea unei societăți, trebuie ajutat mai presus de interese, din convingere și vocație. Aici intervine rolul întregii societăți de a fi mai atentă la adevăratele intenții care se ascund în spatele celor care doresc să dezvolte instituții de binefacere. Pe bună dreptate spuneau vechii greci că valoarea morală a unei fapte se judecă pornind de la intenție. În cazul nostru, tocmai această intenție nu ai cum să o anticipezi și să prevezi exact pe ce parcurs se va dezvolta ea, dar poți să vezi cine o face și să judeci drept calitatea umană și morală a celui care își asumă o astfel de responsabilitate.

Regândind întregul ansamblu, putem spune că bătrânii nu sunt doar persoanele care ne-au folosit până la un punct și pe care societatea noastră pragmatică îi poate marginaliza discret și decent la periferia ei, ci sunt tezaurul uman și spiritual care trebuie să rămână în mijlocul comunității. În acest sens, programe și instituții în care îngrijirea bătrânilor să se facă în vecinătatea copiilor pot fi o soluție care nu doar rezolvă o problemă, dar fac și transfer de energie și înțelepciune, de vitalitate și de speranță. La fel și interacțiunile de tot felul dintre ei și comunitate. Așa avem garanția că prin bătrâni ni se oferă cea mai sigură cale prin care se transmit tradiția, cultura și spiritualitatea.

După cum vom sta și vom judeca această pricină va arăta cât de verticali mai suntem și mai putem gândi viitorul.