O inimă trează

Cuvintele părinților deșertului sunt scurte, adesea izbitoare, iar uneori încărcate de mister. Adesea concizia nu lasă loc prea multor explicații, nu este spațiu pentru redundanțe, totul e redus la esențe. Una dintre cele mai scurte și, prin asta, mai misterioase apoftegme, se găsește la avva Pamvo. Despre el aflăm că a zis: „Dacă ai inimă, te poți mântui”.

Apoftegma aceasta este debusolantă, are un înveliș tare și nu își lasă cu prea mare ușurință sensurile la iveală. Poate că, tocmai din acest motiv, traducerea românească veche adaugă ceva textului, în felul acesta sugerându‑ni‑se o posibilă direcție de interpretare: „de ai inimă trează, poți să te mântuiești”.

La un prim nivel, înțelegem din cuvântul avvei Pamvo ceva foarte general: mântuirea nu exclude pe nimeni. Toți oamenii au inimă, și de aceea toți se pot mântui. Structura noastră umană, felul în care suntem noi creați, poartă în sine posibilitatea mântuirii.

Când vorbim despre o „inimă trează” și nu despre o inimă pur și simplu, trebuie să vedem cum inima trebuie să îndeplinească anumite condiții, să fie într‑un anume fel, într‑o anume stare pentru a te putea mântui.

Dacă inima poate să fie trează sau adormită, înseamnă că ea este sediul conștiinței, al afectelor. Dar putem merge un pas mai departe și să zicem că inima trează este inima de care ești conștient, ale cărei mișcări le percepi, care te ajută să te ghidezi în viața spirituală, dar nu numai. Iar când ni se pare că începem să înțelegem ceva, lucrurile se complică și mai mult. Marea problemă pe care o ridică această apoftegmă este că, oricât de banal ar părea, nu știm prea bine ce este inima la care face avva Pimen referire. Dacă trecem în revistă locurile în care inima este menționată în Pateric, vom vedea că se deschide în fața noastră o plajă largă de sensuri, care înglobează atât rațiunea, contemplația, conștiința, dar și afectele. Așadar, inima este sediul adânc al ființei umane, unde se unesc rațiunea discursivă cu cea contemplativă, sentimentele și emoțiile. Prin urmare, a avea o inimă trează înseamnă tocmai să reușești să unești în adâncul tău toate aceste facultăți umane și să rămâi în contact cu ele, să te ghidezi după ele. Acest tip de unificare a ființei reprezintă idealul atât de des invocat de părinți: coborârea minții în inimă. Mântuirea este unificarea omului în sine, iar apoi, mai departe, unirea cu Dumnezeu.