O întrupare a tinereţii veşnice

Anii mei de ucenicie, ca să mă folosesc de rostirea sadoveniană privitoare la şcolaritatea marelui scriitor, cel atât de legat de Fălticeni, s-au petrecut între zidurile bătrâne ale Şcolii Medii nr. 1, fostul Liceu „Nicu Gane”, azi colegiu. Deşi pereţii erau aproape seculari, nu împrăştiau nici un fel de răceală, ci emanau căldura lăsată în cuprinderea lor de generaţiile succesive de dascăli şi elevi, cele care au săvârşit zidirea sufletească. Au trecut pe aici şi s-au adăpat din izvorul pururi reîntineritor Mihail Sadoveanu şi Eugen Lovinescu, ca să amintesc doar de stelele cele mari ale unei constelaţii ce-ar putea acoperi parte însemnată a cerului românesc. Deşi vremea uceniciilor mele nu era prea prielnică, programa şcolară fiind încă ciuntită pe criterii ideologice, am avut norocul unor dascăli cu formaţie solidă şi rectitudine morală, precum neuitata Eugenia Scripcaru, de română, Aurel George Stino, la franceză, Cornelia Ante, profesoara de latină şi dirigintele din ultimele clase de liceu de la secţia umanistică. Acestora li se alăturau tineri abia ieşiţi din universitate, entuziaşti şi competenţi, aşa cum îi păstrez în amintire pe Mercheş, de la fizică, ajuns profesor universitar, Grigorescu, domnişoara de chimie, Doina Cozma de la matematică, multă vreme director. Acestora şi altora, pe care nu i-am pomenit aici, dar îi port în suflet, şi ambianţei școlii, în care tradiţia impunea respect al valorilor şi chema la autodepăşire, datorăm noi, cei de la „Nicu Gane”, ceea ce-am făptuit în viaţă. În acest loc a fost aşezată temelia, care s-a dovedit a fi una trainică, încât mulţi dintre elevii şcolii, generaţie după generaţie, de aproape un veac şi jumătate, s-au rânduit cuviincios, meritoriu şi din când în când chiar strălucitor pe scena ţării. De aceea nu ostenesc niciodată să mă întorc cu recunoştinţă spre şcoală şi, mai de fiecare dată când trec prin Fălticeni, să-i calc pragul.

Nu pot uita o astfel de întâlnire de aproape cu zece ani în urmă. Venisem la Fălticeni cu o ofrandă, o carte ce este o declaraţie de iubire pentru târgul nostru drag, „Fălticeni-mon amour”, pe care am semnat-o împreună cu Paul Miron, savantul de la Freiburg, cu rădăcini fălticenene, ilustrată de pictorul Dan Hatmanu şi prefaţată de istoricul Ştefan S. Gorovei, un alt ilustru fălticenean. Cartea aceasta tocmai apăruse în acel an în a doua sa ediţie. Acum, în 2020, „ Fălticeni-mon amour” a cunoscut a treia sa ediție revăzută și adăugită. Cu albumul acesta, despre care Preasfințitul Timotei Prahoveanul, fălticenean de vază, îmi mărturisea că ar trebui să se afle pe noptiera fiecărui suflet ieșit din plasma acestui loc nepereche al românității, am ţinut să mă înfăţişez atunci, în 2010, întâi şi întâi la şcoala mea, pentru că aici, socotesc eu, şi nu numai eu, se găseşte unul dintre izvoarele miraculosului şi mănosului tărâm al spiritualităţii din septentrionul românesc.

 Ceea ce-am văzut atunci în şcoală mi-a dăruit încredere şi un pic de speranţă într-un timp mai degrabă al lipsei nădejdii. Am perceput la elevii cu care ne-am întâlnit, eu, pictorul Dan Hatmanu, profesorul univ. dr. Liviu Leonte, arhimandritul Timotei Aioanei, Vlădica de azi, o sete de cunoaştere plină de făgăduinţe. Am avut, totodată, bucuria să descopăr, între dascăli, tineri cu aspiraţii înalte, doctori sau doctoranzi, ceea ce-i, de asemenea, reconfortant. Apoi mi-a mers la inimă înfăţişarea şcolii, noul veşmânt cu care a fost împodobită la capătul unor ample lucrări de restaurare, fruct al strădaniilor corpului profesoral, condus cu iscusinţă şi devoţiune în acei ani de admirabilul profesor Nicolae Sturzu, şi urmare a demersurilor statornice ale primarului de Fălticeni de atunci, Vasile Tofan. Am avut bucuria să constat tot cu acest prilej că înlăuntrul venerabilei clădiri a şcolii s-a creat un spaţiu al sacralităţii, o capelă, măiestru concepută, rod al jertfelniciei unor ctitori din cei voca­ționali, între care la loc de frunte s-a aflat părintele Petru Irimescu din Rădăşeni. După ce-am intrat în sfântul locaș și ne-am smerit cu toții, cei în ospeție la „Nicu Gane”, Preasfințitul Timotei Prahoveanul l-a rugat pe maestrul Dan Hatmanu să dea o notă veșmân­tului pictural al capelei cu tăietura sa de chivot înflorat, operă a zugravului din Rădășeni Gabriel Nichita. Răspunsul n-a întârziat și l-a încântat, cum se întâmplă în­deobște, pe cel căruia îi tresaltă sufletul ori de câte ori ceva important se petrece în spațiul obârșiilor sale rădășenene. Nota zece a fost cea acordată de renumitul artist și profesor al înaltei școli de arte frumoase de la Iași.

 Mi-am amintit acest grăitor episod în acest an, când şcoala mea, Colegiul Naţional „Nicu Gane”, din Fălticeni, rostuiește 150 de ani de glorioasă existență ca un templu al educaţiei naţionale și o întrupare a tinereţii veşnice.