Fiind smerit martor al vizitei Arhiepiscopului Ciprului în România, dar și oaspete al Preafericirii Sale la Reședința arhiepiscopală din Nicosia, pot spune cu certitudine că Biserica Ciprului este o Biserică
O iubire adevărată
Sunt foarte frumoase poveştile de iubire, mai ales cele în care, încercată de vremuri, iubirea e biruitoare. Atunci când există credinţa în Dumnezeu, când este însoţită de binecuvântarea Lui, dragostea poate avea tăria unei stânci. Cel puţin aşa a fost în cazul romancierului, criticului şi istoricului literar Dinu Pillat şi al soţiei lui, Cornelia, născută Filipescu. Dinu Pillat (1921-1975), fiul poetului Ion Pillat, a fost „cap de lot“, alături de Constantin Noica, în procesul înscenat de Securitate, spre finele anilor â50, unui grup de intelectuali socotiţi vinovaţi de „uneltire contra ordinii sociale“. Cornelia Pillat (1921-2005) a fost editoare, memorialistă şi cercetătoare în istoria artei. Fiica celor doi, poeta Monica Pillat, apreciază că „Dinu şi Nelli şi-au trăit iubirea fără nici una dintre indiscreţiile iubirii. Nu pentru că s-ar fi iubit ca pe vremuri, într-un fel care este astăzi demodat, ci pentru că, prin pasiunea ei pentru absolut, iubirea lor nu s-a mulţumit să fie o căutare a plăcerii, ci s-a angajat în căutarea unei vieţi transfigurate“.
Cei doi şi-au folosit cum trebuie tinereţea; aveau o fermitate a caracterului şi o iubire exigentă, matură, de la început. Povestea iubirii lor este dezvăluită de corespondenţa pe care au purtat-o în puţinii ani ai căsătoriei lor, corespondenţă editată de Monica Pillat. Dragostea le-a răscolit profunzimile sufletelor. Temelia iubirii era constituită din afinităţi temperamentale: „N-aş fi crezut niciodată - îi scrie Dinu lui Nelli din Bucureşti, în martie 1943 - că, după un an de când ne vedem aproape zi de zi - iubindu-ne cum ne iubim - te-ai mai putea întreba dacă eşti într-adevăr fata menită să mă împlinească… Am văzut că ai tresărit, surprinsă şi nedumerită, când ţi-am spus că m-am îndrăgostit de tine pe baza afinităţilor noastre temperamentale. De ce? Nu era firesc ca o iubire serioasă şi gravă să pornească de la adeziunile cele mai intime ale structurii noastre sufleteşti, de la ceea ce este mai profund uman în noi?“. Tot în acel an, Dinu Pillat îi povesteşte prietenei lui de atunci întâlnirea cu un coleg care i-a relatat câteva episoade pe care el le numeşte sexuale, în legătură cu unele fete cunoscute de amândoi. Reacţia lui a fost una de uimire, nu-i venea să creadă că pofta primară se poate manifesta astfel şi că nevroza sexuală a tinereţii ajunsese la paroxism. Iată o parte din scrisoarea sa, în care viitoarea soţie este văzută ca singura fereastră pe care o avea în viaţă: „Eu am trăit întotdeauna cu capul în nori, fără mentalitatea aceea a «micului profit», echivalent al aperitivului sexual, idealizând totul ca un caraghios, chiar în ciuda evidenţelor. M-am despărţit de Nini cu o senzaţie de greaţă pentru ipocrizia lumii întregi. M-am întors acasă. Am mâncat în fugă. Şi m-am dus să-ţi scriu, deschizându-mi astfel singura fereastră pe care o am în viaţă. Nelli, cine oare are dreptate? Cine se opune omenescului? Cine nu ştie să trăiască cu adevărat? Fiinţe pure, drepte şi cinstite ca tine şi ca mine, sau toţi ceilalţi, care trăiesc într-o euforie de apocalips al cărnii, uitând orice control de sine?“. Fiinţele acestea pure, cinstite au ştiut să îşi trăiască viaţa cu adevărat frumos, într-un fel demn de tot respectul. Credinţa şi iubirea i-au ajutat să îşi descopere unul altuia sufletul, să se împace cu suferinţa şi moartea. De altfel, Cornelia a avut a trece prin multe încercări. Monica Pillat spune că mama ei „a trecut, cu iubirea ei, prin toate morţile“. Se referă la moartea fulgerătoare a socrului, Ion Pillat, chiar la începutul iubirii ei cu Dinu; arestarea şi moartea tatălui ei în 1952; arestarea şi deportarea soacrei în 1949; obligaţia de a divorţa, de a se lepăda de numele lui Dinu; moartea soţului în 1975. Şi totuşi ne încredinţează că a fost fericită: „Deşi tatăl meu a murit în închisoare, iar soţul meu a fost condamnat la 25 de ani închisoare, vă mărturisesc ca am fost fericită“. Părintele Steinhart spunea despre convertiţi că sunt oameni fericiţi. Dinu şi Cornelia Pillat mergeau adesea la Mănăstirea Văratec pentru lectură şi scris, pentru reculegere şi apropiere de Dumnezeu. Iată o scrisoare frumoasă, trimisă de Dinu Pillat de acolo soţiei sale, în 1971, în care evocă întoarcerea din închisoare şi în care este evidentă atenţia şi grija în comportamentul faţă de iubita lui tovarăşă de viaţă. „Nelli dragă, se împlinesc astăzi şapte ani de la întoarcerea mea din închisoare, de la împlinirea miracolului pe care nici acum nu îl realizez parcă deplin... Mi-e ruşine şi sufăr deodată, copleşit de remuşcări, de toate momentele din aceşti ultimi şapte ani când am putut să fiu nemulţumit sau să am senzaţia de neîmplinire, când am putut să trăiesc alături de tine închis sau nereceptiv, când am putut să mă simt inert sau într-o stare de vacuitate a conştiinţei, când am putut să fiu plictisit sau obosit sufleteşte, când am putut să mă supăr sau să mă plâng de ceva. Îmi aduc aminte, - o, Doamne, cât de limpede! - când te-am revăzut după cinci ani, cinci luni şi trei zile în vechea noastră curte de la Manana, venind spre mine parcă şi mai stângaci emoţionată decât în dimineaţa zilei când ai descins, în rochie de mireasă, în faţa Bisericii Icoanei. Îmi venea să mă prostern la picioarele tale, cum a făcut Stareţul Zossima înaintea lui Dimitrie Karamazov...“. Această poveste poate fi, pentru tinerii de azi, şi nu numai, un prilej de reflecţie asupra modului în care poate fi sublimată suferinţa şi asupra faptului că rămâne din noi doar ceea ce iubim adânc. În ceea ce priveşte sfârşitul poveştii, Dinu Pillat scrie că el nu există: „Între noi doi un sfârşit nu va putea aduce nici măcar moartea cea adevărată, fiindcă dincolo de viaţa de aici ne aşteaptă altă viaţă“.