Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
O laşitate păguboasă
Cu ceva ani în urmă, într-o călătorie cu trenul la Oradea, am avut drept tovarăş de drum un bărbat care, aşezat liniştit în colţul său de compartiment, citea din Biblie. Bucuros că am o asemenea companie, am intrat în vorbă cu el, fireşte, pe teme religioase. Discuţia mergea bine, nu aveam puncte de vedere prea diferite, iar dacă apăreau unele subiecte de polemică, erau de natură constructivă, fără a naşte pasiuni absurde. După circa o oră de conversaţie agreabilă, în compartiment a intrat o a treia persoană, un tip gen bisnismen, bine îmbrăcat, dichisit şi aferat. Ei bine, din acel moment, eu şi partenerul meu de dialog am întrerupt discuţia. Nu ştiu dacă acesta avea acelaşi sentiment ca şi mine, dar parcă, dintr-odată, ne simţeam stingheriţi şi ruşinaţi să mai discutăm despre preceptele biblice. Avem sentimentul că, dacă am fi continuat mica dezbatere, am fi părut ciudaţi în ochii celui de-al treilea călător. De parcă vorbirea despre Dumnezeu ne-ar fi anulat percepţia de cetăţeni onorabili ai vremurilor prezente, ne-ar fi scos din rândul lumii civilizate care, nu-i aşa, nu poate discuta decât despre politică, criză economică, diverse mondenităţi. Aşa că ne-am schimbat şi noi tema comunicării, dând-o pe mersul trenurilor şi calitatea serviciilor feroviare. Un subiect comod, tolerat de fiecare călător onest.
Scurta întâmplare pe care am relatat-o e un exemplu elocvent despre cât de laşi suntem atunci când e vorba să ne afirmăm public convingerile religioase. Din motive puerile, care ţin de imaginea noastră în ochii celor din jur, renunţăm adesea să ne manifestăm cele mai adânci trăiri spirituale. Ne împiedică teama de a nu fi percepuţi drept săriţi de pe fix, habotnici, săraci cu duhul, prea moi pentru o societate în care primează duritatea obrazului gros, tupeul nesimţit, incultura şi grobianismul. Problema e că, înainte de a ne cataloga cineva în vreun fel, noi deja ne cenzurăm cuvântul, evitând să spunem ceva care ne-ar transforma într-un soi de persona non grata ai unei societăţi abrutizate. Cât de aproape suntem oare de lepădarea de Iisus înfăptuită de Petru? Să ne consoleze oare faptul că până şi apostolul cel atât de iubit de către Mântuitor şi-a declinat public nu numai dragostea pentru El, dar chiar şi cunoaşterea acestuia? Nu cred că ar fi un motiv care să scuze laşitatea noastră. Dincolo de toate, însă, rămânem cu gustul amar că nu reuşim să dăm glas puternic credinţei noastre, continuând să vorbim despre ea pe la colţuri, cu glas şoptit, ca nişte ilegalişti care se tem să nu fie arestaţi şi băgaţi în beciurile noii societăţi ateiste.
.jpg)
