O lume de altădată

Profesoara Mihaela Bacali, de la Şcoala Centrală din Bucureşti, ne-a oferit în dar câteva exemplare din cartea domniei sale, intitulată "Trepte către cer", o carte de meditaţii religioase. Ştiam de mai mult timp că doamna Bacali organizează periodic, cu elevii săi, diferite activităţi de educaţie religioasă, mai ales şedinţe de pictură de icoane pe sticlă sau scurte tabere de vară la diferite mănăstiri din ţară.

Mi-am închipuit că doamna Bacali este o profesoară de religie care-şi dă măsura unei bune silinţe. Chiar când îi citeam cartea am aflat că, de fapt, specialitatea domniei sale este limba franceză. Din acel moment, am simţit cum mintea mea deschide uşor alte intrări. Mi-am adus aminte cum, căutând prin fişierele Bibliotecii Centrale Universitare, am răsfoit câteva astfel de volume, îngălbenite şi cu margini zdrenţuite, cum se tăiau altădată cărţile tipărite în "teascuri", tipografiile simple de la început de secol al XX-lea. Atunci când m-am orientat să dau de urma cât mai multor cărţi de acest gen, de meditaţii religioase, scrise de oameni de diferite meserii, gândul meu a imaginat, încet-încet, ceva dintr-o lume mirifică, la care nu am avut acces. E vorba de o lume, ştiam, trecută, când lucrurile şi ideile oamenilor aveau şi la vedere, şi-n ascuns, ceva din împăcarea credinţei puternice.

Imaginea acestei lumi aşezate, parcă locuită de alţi oameni, cu suflete de aceeaşi croială, o aveam demult în minte. Când eram în şcoala generală, prin primăvară, începeau să se facă acele careuri de pionieri, în curtea largă a şcolii din sat. Cel mai mult m-au marcat momentele când directorul nostru, un om zdravăn, care-şi lovea permanent pantalonii cu o nuieluşă, ne ameninţa, prin discursuri interminabile, foarte vocale, cu exmatricularea, dacă vom merge la Denii. De aceea, aceste zile de primăvară, frumoase şi liniştitoare, până târziu, în anii de liceu, au purtat freamătul unei adevărate aventuri spirituale. Exista o lume duşmănoasă, încrâncenată, urâtă, la a cărei perpetuare contribuiau, uneori, şi unii dintre profesorii mei, lume pe care noi, copiii, în unele momente, ca atunci, în preajma Paştelui, reuşeam să o părăsim. Plecam la biserică şi păşeam într-o altă lume.

Cartea doamnei Mihaela Bacali m-a făcut să-mi amintesc ceva din această lume de vis, pe care sufletul fierbinte de copil a înălţat-o, trainică, înăuntru. Este o lume unde dialogul cu Dumnezeu este unul permanent, acasă, în lume, la şcoală.