O metaforă a morţii

Una dintre categoriile lumii noastre create de Dumnezeu este depărtarea şi, reversul ei, apropierea. Trăim într-un spaţiu în care persoanele şi lucrurile de lângă noi formează un univers restrictiv, care înseamnă obligatoriu că alte persoane şi lucruri nu pot avea privilegiul de a fi la fel de aproape. Spaţiul din jurul nostru e limitat de materie, iar lucrurile care se depărtează de noi se văd tot mai mici şi tot mai multe. Viceversa, toate persoanele şi obiectele proxime nouă sunt tot mai puţine, pe măsură ce se apropie, şi tot mai mari.

Cuvintele de mai sus nu sunt tocmai o demonstraţie de aşezare a obiectelor în spaţiu, din curricula clasei a doua primare. Sunt un pretext pentru a ne gândi puţin la ceea ce înseamnă depărtarea pentru noi, din punct de vedere spiritual, chiar dacă implică realităţi materiale. Căci spaţiul este materie aşezată în limite semnificante spiritual sau, mai bine zis, o casă a materiei, orientată şi structuată tridimensional.

Acest gând mi-a venit când am văzut câteva fotografii pe net cu locuinţe dintr-un cartier sărac din Nigeria, ţară care în ultimii 20 de ani a cunoscut o explozie demografică fără precedent şi care numără acum peste 150 milioane de suflete. Casele de acolo erau atât de mici, de lipite între ele şi atât de insalubre, încât ar fi stârnit fiori în locatarii garsonierelor comuniste de la noi. Şi această realitate nu e singulară: un prieten care a vizitat India îmi spunea cât de mare e înghesuiala în ţara umedă şi caldă în care mai bine (mult) de un miliard de oameni îşi contruiesc viaţa pământească. Şi continuaţi cu Mexico City, Cairo etc.

Aşadar, depărtarea este relativă. În Beijing, un tip care locuieşte la 1 km de tine e foarte departe, te despart mii de locuinţe de el, dar la Borca, pe Valea Bistriţei, acelaşi tip e vecin bun, căci nimic nu te desparte de el decât pădurea şi singurătăţile.

Eram acum câţiva ani la un congres internaţional în Marea Britanie şi, la un moment dat, un preot anglican din Bangladesh a prezentat un documentar cu dezastrul din ţara sa, cu zecile de mii de morţi din cauza inundaţiilor, foametei, sărăcie extreme, bolilor nemiloase, şi a făcut un apel la toţi cei prezenţi pentru un ajutor. Privind imaginile cutremurătoare, pe feţele plictisite ale profesorilor de liturgică creştină din întreaga lume am citit o vagă aprobare şi un firav sentiment de compătimire. Mai târziu, un ecologist dotat cu persuasiune a cerut ajutor financiar pentru salvarea unei specii de bufniţă britanică, pe cale de dispariţie. La sfârşitul zilei am întrebat, aşa, într-o doară, câţi bani s-au strâns pentru cele două cauze. Şi am rămas surprins să constat că bufniţa deranjată de gazele de eşapament era de zece ori mai bogată decât milioanele de nefericiţi din Bangladesh. "E departe, ce treabă am eu cu asta, să se apuce de muncit" - sunt doar câteva dintre scuzele absurde ale celor care confundă depărtarea fizică cu absenţa şi cu moartea.

Românul are o vorbă: "Ochii care nu se văd se uită". Un proverb ingrat, dar de o eficienţă malefică semnificativă în lumea creată. Oamenii au nevoie de confirmare a iubirii, de prezenţă a fiinţei iubite, de cuvintele ei.

Mântuitorul Şi-a început Evanghelia cu aceste cuvinte: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!", cuvinte luate de la marele Ioan, ca semn al proorociei acestuia şi al smereniei dumnezeieşti. Mulţi au interpretat acest cuvânt în cheie temporală, ca o vestire a vremurilor de pe urmă, ca o strigare a apocalipsei. Hristos însă ne lămureşte: "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru". Aşadar, această apropiere a împărăţiei este una calitativă, imperiul dumnezeiesc ne este accesibil, porţile cerului s-au deschis, cu alte cuvinte.

În împărăţia lui Dumnezeu nu există depărtare, distanţă, căci totul este urcuş ontologic din slavă în slavă, totul ne este aproape, ba, mai mult, totul ne este interior, căci am asumat lumea în noi şi o purtăm în mod unic spre Dumnezeu. Acesta este înţelesul puterii de har a sfinţilor, care cutreieră lumea cu rugăciunile, ajută simultan mii de oameni, vindecă bolile de pe emisfere diferite. Ei sunt prezenţi în cer la Liturghia veşnică, străjuiesc atenţi moaştele lor, cutreieră spitalele şi ascultă acatiste, stau alene aproape de patul vreunui suferind, urlă în mintea unuia care trece linia de tramvai fără să se asigure, dansează liturgic la vreun botez al unui copil care le poartă numele.

Sfinţii au prin energia necreată a lui Dumnezeu o locaţie luminoasă, asemănătoare cu ubicuitatea lui Dumnezeu, capabili să asculte rugăciunile tuturor.

Iubirea este singura realitate de pe pământ care umple distanţele, anulează imensitatea spaţiului, prezentifică persoana iubită în suflet, aduce aproape luminile inimii prin minte şi învăluie intervalurile în bucuria convieţuirii. Latitudinea inimii este una cerească, tainică, care nu răspunde compasului, ci intensităţii focului interior. Prin aceasta, iubirea este o metaforă a raiului, taina pământească a cerului şi proorocia Împărăţiei lui Dumnezeu, Care este Iubire. Fiul risipitor era plecat într-o ţară îndepărtată ontologic, într-alt regn spiritual, în ţara străină a păcatului.

Sfinţenia este tocmai simţirea duhovnicească a lui Dumnezeu în proximitatea infinită a inimii tale şi simţirea celorlalţi nu în jurul tău, ci în suflet, fraţi ai aceleiaşi umanităţi suferinde de maladia morţii. Şi începutul adevăratei percepţii a realităţii ar putea veni cu afirmaţia: totul e aproape, totul e în noi, totul contează pentru mine şi pentru toţi.