O mie de paşi pentru aproapele

Cuvintele vieţii veşnice, rostite de Hristos Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru, sunt cuprinse de multe semnificaţii duhovniceşti, care se succed neîntrerupt, ca un izvor nesecat, care potoleşte orice sete spirituală.

Porunca iubirii nu este o înşiruire de idei filozofice, ci este trăire duhovnicească lucrătoare prin săvârşirea concretă a faptelor bune faţă de apoapele, indiferent dacă acesta este prieten sau, pentru câteva clipe efemere, s-a depărtat de fireasca apropiere între semeni.

Samarineanul din pilda Mântuitorului este numit milostiv pentru că împlineşte porunca iubirii faţă de aproapele său prin săvârşirea unor acţiuni concrete: se opreşte din călătoria sa la vederea neputinţei celui căzut între tâlhari şi este cuprins de milă, gândindu-se că oricine poate trăi o asemenea suferinţă; îi acordă primul ajutor legându-i rănile sângerânde; îl aşază pe asinul său renunţând la privilegiul de a mai călători în felul acesta şi-l duce la o casă de oaspeţi unde toată noaptea are grijă de el, pentru ca în zori să-l încredinţeze gazdei, plătindu-i şi făgăduindu-i că toate câte va cheltui cu el vor fi achitate la revenirea din călătorie.

Ajutorarea aproapelui aflat în suferinţă nu se săvârşeşte declarativ, ci prin trecerea rapidă de la gând şi cuvânt la faptă. Aceasta din urmă este cea care contează şi de care are nevoie cel suferind şi care aduce pace şi bucurie săvârşitorului. Parcurgerea tuturor paşilor milostivi creează o implicare afectivă faţă de cel în nevoi şi-n suferinţă spre asemănarea cu Hristos Domnul, Bunul Samarinean.

Ne vom opri la un aspect concret de împlinire a voii lui Dumnezeu prin ajutorarea aproapelui, şi anume de a-l sprijini la vreme de suferinţă pe cel încercat de boală. Fiecare dintre noi este, la un moment dat, chemat să facă cel puţin o mie de paşi pentru aproapele nostru, ba chiar să depăşească, după putinţă, această literă a Legii prin iubire faţă de aproapele nostru. Am putea enumera câţiva paşi pe care trebuie să-i parcurgă un om bolnav împreună cu familia şi prietenii lui: cel bolnav trebuie încurajat să lupte cu neputinţa trupului, dar mai ales să rabde şi să accepte această încercare prin îngăduinţa lui Dumnezeu; să realizeze, pe cât se poate, suferinţa nemăsurată şi neasemănată a Mântuitorului pe drumul Crucii şi pe Golgota pentru ca noi să putem să ne mântuim; să se spovedească cel bolnav, dar şi familia lui cu deosebită sinceritate şi să se împărtăşească, având toată nădejdea în Doctorul Hristos, Tămăduitorul tuturor neputinţelor. Trebuie să se roage pentru personalul medical în vederea deciziilor clinice, care vor fi luate în procesul de vindecare; să se împace cu toţii, pentru liniştea sufletească, iertându-i pe toţi, condiţie temeinică a mântuirii. De asemenea, familia şi prietenii să postească, să se roage şi să facă milostenie sub ascultarea de duhovnic sau de preotul de caritate din spital; să înţeleagă neputinţa şi a celor din jur, ajutându-i prin milostenie; să trimită la mai multe mănăstiri îndemn grabnic de rugăciune prin pomenirea la toate slujbele bisericeşti; să cheme preoţii Bisericii pentru a săvârşi Taina Sfântului Maslu. Cel bolnav să fie îndemnat să asculte imne bisericeşti şi predici ale părinţilor îmbunătăţiţi, ferind simţurile de vătămarea ispitelor mediatice; să nu fie părăsit de cei dragi şi să cheme pe toţi sfinţii în rugăciune pentru a mijloci împreună cu cea mai puternică rugătoare a oamenilor, Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, la Scaunul cel mai presus de ceruri al Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Treimi.

Aşadar, paşii şi desăvârşirea lor duc către o Împărăţie a iubirii veşnice la care suntem chemaţi toţi, pentru că putem fi cuprinşi de plinătatea iubirii dumnezeieşti.