O nouă răstălmăcire a Evangheliei

„Căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura cea sănătoasă, ci - dornici să îşi desfăteze auzul - îşi vor grămădi învăţături după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme“ (II Timotei 4, 3-4).

„Victimizarea lui Iuda“?

În urmă cu câtva timp, o ştire pe cât de bizară, pe atât de reală şi terifiantă, a împânzit mass-media, deschizând calea unei controverse mediatice între oamenii Bisericii şi reprezentanţii secularismului postmodern. Este vorba despre noua producţie BBC a filmului intitulat „Patimile“, o variantă postmodernă de „science fiction“ care constituie, în esenţă, o nouă încercare naivă de denaturare a faptelor şi evenimentelor istorice legate de Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi a altor persoane prezentate în Evanghelii. Filmul nu are nimic în comun cu producţiile anterioare ale unor regizori precum, Franco Zeffirelli sau Mel Gibson, în care se urmăreşte surprinderea cât mai fidelă a mesajului istoric şi evenimenţial al Evangheliilor. Mai degrabă, el se pliază conform tiparului distorsionat al regizorului Martin Scorsese din filmul „Ultimele ispitiri ale lui Iisus“, după romanul lui Nikos Kazantzakis (excomunicat de Biserica Ortodoxă a Greciei după ce a făcut publică această carte), sau de dată mai recentă „Codul lui Da Vinci“, în care Persoana lui Hristos este atât de umanizată, încât Hristos Dumnezeu-omul ajunge să fie identificat cu slăbiciunile şi afectele firii umane.

Subiectul filmului, care nu întâmplător va fi difuzat în patru episoade, în Săptămâna Patimilor, transformă în ficţiune adevărurile istoric-evanghelice legate de Patimile, Jertfa şi Moartea Domnului nostru Iisus Hristos. Paradoxal, producătorii, pe tot parcursul filmului, subliniază ostentativ tendinţa de „reabilitare“ a două personaje, prezentate de Sfintele Evanghelii într-o lumină negativă, dar realistă, Iuda şi Ponţiu Pilat. Filmul încearcă disculpabilizarea celor doi de Patimile şi Moartea lui Hristos şi punerea acestora într-o lumină favorabilă. Producătorii susţin că, chipurile, „i-au portretizat pe cei doi bărbaţi cu compasiune şi înţelegere, pentru că, până în prezent, au fost judecaţi cu prea multă asprime“. O atitudine creştinească la prima vedere (sic), dacă am viza o morală fără Evanghelie şi fără Hristos, o etică izvorâtă dintr-un pur umanism specific secolului pe care îl trăim. Dincolo de acestea, suntem puşi în faţa unei denaturări voite sau nu a Revelaţiei dumnezeieşti cuprinse în Sfânta Scriptură. Ignorăm faptul că Sfânta Scriptură nu este produsul omului, nici rezultat al cugetării umane, susceptibil de interpretări şi transformări de conţinut. Ea este Cuvântul suprem, prin care Dumnezeu ne vorbeşte nouă, oamenilor, mereu actual, dar neschimbabil. Orice adaos şi orice omisiune înseamnă un gest culpabil de contrafacere, ce aduce cu sine judecata divină: „De va mai adăuga cineva ceva la cuvintele cărţii acesteia, Dumnezeu va trimite peste el pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; iar de va scoate cineva din cuvintele acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea cea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta“ (Apocalipsa 22, 18-19).

Deformarea adevărului şi prezentarea lui distorsionată este catalogată de Biserică drept erezie. Legitimarea unei astfel de viziuni asupra persoanei lui Iuda şi a lui Pilat, pe care o promovează filmul ce urmează a fi difuzat, „Patimile“, ar înseamna, în mod implicit, legitimarea denaturării adevărurilor cuprinse în Sfintele Evanghelii şi, totodată, victimizarea lui Iuda şi metamorfozarea lui forţată şi falsă din trădător în erou.

„Reabilitarea lui Iuda“?

Din declaraţiile producătorilor, ideea centrală a filmului „Patimile“ se grefează pe aspectul iluzoriu al „reabilitării lui Iuda“. Iuda este portretizat ca adevărat prieten, sfâşiat între loialitatea pentru Iisus şi Caiafa şi, „în consecinţă - susţin promotorii filmului -, faptele sale de trădare erau legitime la momentul respectiv“.

În această logică viciată, am putea legitima orice faptă rea, binele ar fi tot una cu răul şi atunci morala nu ar mai avea utilitate. Ar trebui oare să-l reabilităm şi pe Nero, Hitler sau Stalin?, măcar că nostalgii există. Dacă eroii virtuţilor sunt numiţi sfinţi, mă întreb cum s-ar putea numi „campionii răului“?

„Nimic nou sub soare“

Oricum, nimic nou sub soare, deoarece acest fapt nu este lipsit de precedent. În urmă cu doi ani, exact în perioada Postului Paştilor, avea loc lansarea filmului şi a cărţii „Codul lui Da Vinci“, o fabulaţie sincretică ce a reuşit să stârnească interesul a milioane de oameni şi să introducă în circuitul mondial câteva sute de milioane de dolari. Se pare că politica de marketing şi logica superficială a omului secularizat, care ia totul fără discernământ, a reuşit să învingă încă o dată spiritul din noi. În martie 2007, la un an după acest eveniment de factură mondială, denigrator la adresa creştinismului, apărea o ştire „senzaţională“ (prezentată mai apoi într-un documentar de unul dintre canalele de factură pseudo-ştiinţifică) despre descoperirea mormântului lui Iisus, cunoscut ca loc al Învierii Domnului şi cinstit cu sfinţenie de creştini de două mii de ani. Câteva cotidiene şi agenţii de ştiri anunţau că, la Ierusalim, „o echipă de arheologi evrei ar fi descoperit mormântul lui Iisus şi al «familiei» Sale, compusă din Maria, mama Sa, Maria Magdalena, »soţia Sa», Iuda, un copil al lui Iisus, şi Iosif, fratele Său“. Nimic mai fals şi mai lipsit de veridicitate, gestul fiind considerat blasfemiator şi plin de cinism la adresa creştinilor. Şi pentru ca să fie cusută şi mai bine chestiunea, echipa de cercetători evrei a făcut public faptul că aceste sarcofage au fost descoperite în anul 1980, dar că de atunci şi până acum au fost studiate, încercându-se descifrarea inscripţiilor de pe sarcofagele găsite.

Din nou ne aflăm în Postul Paştelui şi din nou suntem nevoiţi să asistăm la un gest blasfemiator în numele libertăţii de exprimare, uitând de faptul că, libertatea mea nu poate leza simţămintele şi libertatea celuilalt. Senzaţionalul îşi revendică încă o dată dreptul la supremaţie, iar spectacularul creează premisele necesare stârnirii interesului. Sintagma biblică este elocventă şi foarte actuală în acest sens: „Unde este stârvul, acolo se adună vulturii“ (Mt. 24, 28). În numele senzaţionalului şi al mercantilismului, care parazitează spectrul social general, sacrificăm, dacă se poate, chiar şi adevărul. Dorinţa de inedit şi tendinţa cvasi-generală de abandonare a tiparelor firescului ne permit să promovăm o pseudo-cultură, care nu mai ţine cont de autentic, ci, din nefericire, se grefează pe bizar şi, uneori, chiar pe grotesc.

„Sursa de inspiraţie“

Tema filmului are ca sursă de inspiraţie conţinutul unui text de factură gnostică (sistem filosofic sincretic), datând de la mijlocul secolului al II-lea d. Hr., aşa-numita „Evanghelie după Iuda“, considerată de Biserică o carte apocrifă (care nu face parte din canonul cărţilor scripturistice acceptate de Biserică ca fiind de inspiraţie divină). Cartea este menţionată de Sfântul Irineu de Lyon în lucrarea „Adversus haeresis“ (Contra ereziilor) şi de Epifanie, care atribuie această carte apocrifă unei secte gnostice a cainiţilor. Această sectă gnostică se caracterizează prin aceea că a atribuit o valoare pozitivă tuturor figurilor negative din Scriptură de la Cain (de unde le vine şi numele) şi până la Iuda. Într-un cuvânt, sursa de inspiraţie a filmului este deficitară, iar autenticitatea ei scripturistică este absolut discutabilă.

„În loc de epilog“

Mircea Eliade afirma, pe bună dreptate, că omul modern se caracterizează prin tendinţa de a reînvia formele şi structurile gnosticismului antic. Astfel de „producţii culturale“ contemporane sunt dovada unui gnosticism postmodern ce se temeluieşte pe o viziune sincretistă şi relativizantă asupra adevărurilor creştine, aplicându-le o hermeneutică ad libitum (după voie). Redarea evenimentelor şi a personajelor biblice în limbajul şi formele de comunicare actuale nu ne dă dreptul la deformarea sau ajustarea acestora conform tiparelor noastre de percepţie eronate, deoarece „Hristos şi ieri şi azi şi în veci este acelaşi“ (Evrei 12, 8). Oare ce ar deveni Scriptura, dacă ar fi lăsată la mâna subiectivismului uman...?