O pâine

Sunetul clopoţelului care cheamă elevii la clasă, anunţând sfârşitul recreaţiei, trecu neluat în seamă. Joaca frenetică, înfierbântată, continua nestingherită: alergări, strigăte, râsete. Distracţia o oferea o biată bucată de pâine pe care voiau să şi-o paseze unii altora, ca în sporturile cu mingea. Pâinea se rostogolea şi trecea de la unul la altul, lovită cu putere şi îndârjire. Zgomotul ce-l făcea izbită de pământ năştea adevărate strigăte de satisfacţie, ca în izbânzile sportive cu miză. Jocul devenea din ce în ce mai dur, mai aprig. Pâinea continua să sară, să alerge, aruncată de la unul la altul, fără vreo nădejde de salvare sau de odihnă. Paşii profesorului puseră, însă, capăt acestor zbateri; în momentul sosirii lui, elevii părăsiră locul, îndreptându-se grăbiţi să-l întâmpine. Pâinea, abandonată, se mai rostogoli de câteva ori, parcă într-o încercare disperată de-a fugi din faţa altor lovituri. Copiii se aşezară în bănci. Pe chipurile lor se putea încă citi satisfacţia pentru momentele de hârjoană de mai înainte. Observate mai atent, ai fi desluşit pe ele şi un semn de vinovăţie, pe care n-o realizau încă pe de-a-ntregul. Recreaţia se terminase de mult, dar ei continuau să fie cu gândul în afara clasei; simţeau, oare, vreo mustrare? Dar comportamentul profesorului îi surprinse; încet, încet, pe feţele lor îşi făcu nedumerirea: pâinea care le servise drept obiect de joacă era în palma dascălului. În aer plutea o undă de mister. Clipa era suspendată într-o aşteptare ciudată.

Pâinea fusese aşezată pe masa din faţa lor, care slujea de catedră. Şi astfel, în această atmosferă de confuzie şi încordare, începu ora de clasă, care nu se mai desfăşură după tipicul ştiut. Primul rupse tăcerea profesorul:

„Ar putea să spună cineva ce este aceasta?”, şi arătă pâinea. Răspunseră într-un glas: „O pâine!” îDa, o pâineÎ, spuse profesorul, părând că se gândeşte în altă parte, privind pe fereastră. Dialogul astfel început continuă cu tăceri şi poticniri în cuvinte. Cuvântul pâine căpăta înţelesuri la care nu meditaseră până atunci. Neastâmpărul cu care fuseseră încărcaţi mai înainte luase forma unei linişti adânci. În noua atmosferă ce se instalase, se auzi o altă întrebare. Vocea pe care o auzeau, deşi era glasul profesorului, părea că vine din altă parte. Vocea aceea, cineva, îi întrebase ce este pâinea pentru ei. De data aceasta, răspunsul nu mai fu unanim. Fiecare voia să dea, acum, un răspuns personal. Mâinile fluturau pe sus, aşteptând încuviinţarea. „Pâinea este hrana noastră cea de fiecare zi”, rupse unul tăcerea. Altul, cu faţa mai destinsă, luminoasă parcă, spuse: „Este darul zilnic al lui Dumnezeu pentru noi, oamenii”. Ştia din sfânta Rugăciune domnească, pe care mama sa îl învăţase de mic, că trebuie să ne rugăm pentru pâine la Domnul. Părintele iubitor ne-o dă, dar o merităm totdeauna? El, de exemplu, o merită astăzi, după ce lovise şi el, cu piciorul, pâinea ce se afla acum pe masă, în faţa lor?

Continuară să răspundă, purtaţi de aripa unui gând pe care nu-l mai încercaseră până acum: „Rezultatul sudorii frunţii părinţilor noştri”; „Faţa lui Dumnezeu întoarsă spre oameni”; „Pâinea este rugăciune”; „Este Sfânta ­Împărtăşanie, Trupul Domnului Iisus Hristos”.

Elevii ştiau multe şi se întreceau în răspunsuri, dar o frământare îşi făcea, încet, loc în inimile lor. Nu fusese grea întrebarea, ci o alta, ascunsă, pe care şi-o puneau, năştea nelinişti în inimile lor de copii: cum au putut să se poarte cu atâta uşurinţă vinovată cu ceva care, în fiecare zi, i-a hrănit, nelipsindu-le niciodată de pe masă? Iar când se mai întâmpla să le lipsească, atunci casa se întuneca, odată cu sensul vieţii lor: Pâinea!

Înţelesul pâinii s-a desluşit, astfel, fiecăruia. Dar în mintea lor stăruia vina. Cum de putuseră ei puţin mai devreme să trateze pâinea cu atâta brutalitate? Pâinea care îi hrănise pe ei, pe părinţii lor, pâinea care îi va hrăni şi de acum înainte, fără de care nu se poate trăi...

Glasul clopoţelului se auzi din nou. Timpul se scursese pe nesimţite. Fusese ora aceasta mai scurtă decât celelalte? Nu. Și totuşi, această oră fusese un izvor care dă rost vieţii noastre.

Profesorul se ridică şi-i salută, de plecare. Elevii răspunseră din bănci, aproape nemişcaţi, cu privirea ţintuită spre pâinea care îi veghea de pe catedră. În acest timp paşii profesorului se auzeau tot mai îndepărtaţi, pierzându-se spre cancelarie.