Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
O pericopă deloc banală
Poate că sunt unii dintre noi, creştinii ce mergem duminica la Sfânta Liturghie, care se întreabă de ce majoritatea pericopelor evanghelice citite în cadrul dumnezeieştii slujbe prezintă minuni ale Mântuitorului Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, nu există riscul să ne plictisim auzind aceleaşi lucruri, vindecări, învieri, dovezi de stăpânire a naturii în formele ei aparent de nestăpânit şi alte miracole ce nu par să spună altceva decât că Iisus era Fiul lui Dumnezeu? Iată, spre exemplu, fragmentul din Duminica a VII-a după Rusalii (Matei IX, 27-35), vindecarea a doi orbi şi a unui mut care avea demon. Este ea deosebită faţă de altele? Ne transmite şi altceva în afară de infinitatea puterii divine?
În primul rând, trebuie să mărturisim că şi dacă nu ne-ar deschide mintea spre înţelegerea unor învăţături veşnice, astfel de pericope tot ar fi necesare urechilor noastre. De ce? Pentru că, precum efectul unei picături chinezeşti, am pricepe scopul Întrupării Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, un scop ce ne este expus chiar în finalul pericopei de faţă: "Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor" (v. 35). Aşadar, Hristos a venit să ne înveţe şi să ne mântuiască de bolile trupeşti şi sufleteşti, mai ales de imposibilitatea biruirii morţii. Iar aceasta este o lecţie pe care trebuie să o avem permanent în vizorul inimii noastre, căci înseamnă că la El putem alerga oricând în momentele noastre grele. Dar, trebuie să citim cu atenţie, Hristos întâi ne învaţă şi apoi ne vindecă. Întâi ne pregăteşte pentru minune şi abia apoi oferă darul. Întâi tămăduieşte sufletul şi abia apoi vindecă trupul. Nu trebuie să scăpăm în vedere faptul, deoarece, dacă acceptăm că tristeţile, bolile, durerile, sărăcia, singurătatea sunt încercări venite de la Dumnezeu, incluse în "proiectul" Său pedagogic ce ne vizează în mod personal, se ajunge în mod firesc la concluzia că toate hopurile vieţii sunt doar preambulul descoperirii lui Dumnezeu în existenţa noastră. Cu alte cuvinte, să ne aşteptăm ca după suferinţele noastre să se ivească multa milostivire a lui Dumnezeu, să simţim mângâierea caldă a Cerescului Părinte. Şi ceea ce este mai frumos este că atunci când ajungem la conştientizarea faptului că dificultăţile întâmpinate sunt exerciţii de întărire a voinţei, nădejdii şi iubirii noastre, nu aşteptăm iubirea lui Dumnezeu. Ca şi cum ea nu s-ar arăta în fiecare clipă în care respirăm aerul acestei lumi. Ca şi cum am uita că exigenţa Tatălui este dovada iubirii fiilor ("Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat" - Psalmi XXII, 5). De aceea, pentru un credincios binefacerile lui Dumnezeu surprind şi nu surprind, în acelaşi timp. Uimesc pentru că fidelitatea credinţei te face să înţelegi şi să accepţi nimicnicia ta, să mulţumeşti pentru toate câte ai şi să dai slavă lui Dumnezeu pentru ele. Totodată, bogatele daruri venite de Sus nu şochează, deoarece aceeaşi credinţă amintită mai sus, încălzită de iubirea ce ne oglindeşte dragostea lui Dumnezeu, ne aşază într-o stare de aşteptare a gesturilor de bunăvoinţă şi binecuvântare din partea Preasfintei Treimi. Expunerea minunilor Domnului sunt însoţite mereu de învăţături, de sfaturi, de paradigme comportamentale, de modele demne de urmat în veşnicie. Discreţia - îi cheamă pe orbi în casă, nu face minunea în văzul tuturor (v. 28), tactul - le solicită într-o formă foarte delicată o mărturisire de credinţă ("Credeţi că pot să fac Eu aceasta?" - v. 28), puterea supraomenească - le deschide ochii orbilor, smerenia - nu doreşte ca miracolul să fie aflat de nimeni pentru a nu primi laude şi slavă deşartă ("Vedeţi, nimeni să nu ştie"), exigenţa pedagogică - le cere cu asprime să tacă în privinţa tămăduirii lor (v. 30), calmul - nu răspunde la provocările evreilor care spuneau "Cu domnul demonilor scoate pe demoni", perseverenţa - nu se lasă intimidat sau speriat de acuzele cărturarilor şi îşi continuă cu tărie misiunea mântuitoare ("Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor"). Iată doar o parte din bogăţia unei pericope ce am putea-o considera, superficial, banală.