O preumblare artistică prin timpurile mitice ale Fălticenilor

Pictorul Gabrel Baban își dorise la vremea opțiu­nilor, a îmbrățișării unei profesii, să fie arhitect. Avea, cum spuneau cei vechi, îndemânări pentru o asemenea îndeletnicire, una cu valențe tehnice, dar și artistice. Desena cu iscusință și când punea mâna pe creion voia neapărat să prindă din linii volumetriile arhitectonice. Se preocupa, desigur, să reproducă cât mai exact pe hârtie casele și acareturile de tot felul, pitorești și ochioase, pe care Opri­șenii, cătunul megieș Fălticenilor Vechi, le oferea din belșug unei priviri sagace precum cea a copilandrului și băietanului de odinioară. Redând zidirile așa cum arătau, desenatorul urmărea să reliefeze într-un chip inocent acele elemente și aspecte definitorii, identitare. Când a fost să meargă la școala cea mare a Fălticenilor, la Școala Medie Nr. 1, cum numise regimul de democrație populară liceul cel faimos, purtând pe frontispiciu numele lui Nicu Gane, încercând să spulbere o tradiție glorioasă, băiatul ceva mai mare, apoi adolescentul aveau să descopere alte splendori, cele de arhitectură urbană, ale târgului moldovenesc. Erau case vechi de boieri și boier­nași, de târgoveți cu stare, mai ales negustori, medici și farmaciști e­vrei, mici industriași, precum și așe­zămintele pline de eleganță ale intelighenției, ale elitei culturale, Lovineștii, Sadovenii, Cazabanii, spre a cita doar câteva nume. A­veau aceste case bătrâne o înfăți­șare nobiliară și o identitate ce izvora din croiul lor cel migălit și împodobit cu detalii de arhitectură ce le făceau unice.

Deși păreau în acei ani de început ai comunismului condamnate la pieire de un regim pornit să distrugă tot ceea ce nu era proletar, aceste zidiri stârneau magnetic interesul prin crepusculara lor fru­mu­sețe. Din păcate, se stingeau aidoma marilor oameni care le creaseră, cei mai mulți oameni între oameni, după zicerea camilpetresciană. Mureau precum copacii cei mari în picioare, încăpățâ­nân­du-se să amintească de farmecul inefabil al așezării ce se născuse după raptul din 1775, când nordul principatului moldovenesc fusese înghițit de gura hulpavă a Imperiului Habsburgic cu complicitatea târgului imperial ruso-turc. Pe adolescentul Gabrel Baban îl fascinau aceste întruchipări de poveste și e de presupus că din vederea lor s-a aprins pasiunea pentru arhitectură. Faptul că în liceu fusese privat de studiul desenului artistic și ucenicise doar în cel tehnic contribuise, prin descoperirea unor înclinații pentru modelări arhitectonice, la alegerea arhitecturii ca domeniu de formare și de fructificare a acestor potenția­lități artistice și tehnice. N-a fost să fie din motive birocratice, ce au dus la pierderea termenului de înscriere la examenul de admitere. Fusese poate lucrarea tainică a destinului, care l-a îndreptat într-acolo unde de drept îi era locul, împlinind o vocație, cea a zugrăviturii de sub­țire. Și-a descoperit-o târziu și oarecum întâmplător, dar apoi s-a dăruit jertfitor rostuirii ei. A des­lu­șit în Iași secretele artelor fru­moa­se și s-a robit chemării. Doar așa a izbutit să depășească con­di­ția, de altfel onorabilă, de das­căl de desen, pe care a slujit-o cu de­vo­țiune, și să construiască cu succes și o carieră de artist plastic.

În artele frumoase, Gabrel Baban, un plein-air-ist convins, cultivând un realism cu note hiper, s-a singularizat, dincolo de colorismul cu accente pointiliste, prin apetitul pentru volumetrii și pictarea arhitecturii cu plasticitatea sa specifică. Se întorcea într-un alt chip pe tărâmul la care tânjise. Interesul lui a privit mai ales creațiunile civilizației populare din nordul Moldovei, pe care le-a transpus plastic într-o manieră proprie. L-a captivat și tezaurul arhitecturii ce făcuse din Fălticeni o emblemă a târgului moldovenesc, cu aura lui de poezie, dulceață a contururilor, tihnă a atmosferei și distincție nobiliară. Când a procedat la imortalizarea legendarelor zidiri, unele încă în picioare, altele scoase la lumină din documente fotografice, pictorul a fost preocupat nu numai de redarea fidelă a lor, ci și de punerea în lumină a acelor elemente caracteristice, cu expresivitatea lor inconfundabilă. De sub țesătura de linii a desenatorului năvăditor respiră duhul și transpare sigiliul izvodirii arhitecturale nepereche. Privești plăsmuirile și îți poți ima­gina viețuirile care au fost în acele cadre, cu urmele lor indelebile. Tot acest demers ca de muzeograf pasionat, de cronicar în imagini, e unul testimonial. Sub acest semn s-a alcătuit și acest florilegiu de grafică intitulat „Promenadă fălticeneană”. Cum scriam în postfața anteriorului album de aceeași factură, „Nostalgii fălticenene”, 2011, Gabrel Baban ne poftește pe un covor fermecat spre a călători într-o lume a visării. Descoperim un tărâm ca de basm, cel al târgului de altădată, cu ale sale comori de artă urbană, din care multe nu mai sunt. Ar fi meritat, văzându-le în aceste vedute, să trăiască. Cu forța lor de seducție, cu înfățișarea cea chipeșă și fără de seamăn, ar fi strălucit ca niște diamante măiestru șlefuite, așezate în monturi po­tențatoare. De ar fi existat și azi, ar fi risipit ternul și banalul ce par să ne copleșească prin serializare și prost gust, într-o stranie continuitate cu urâțeniile iscate în regimul totalitar.

Din cadrele întomnate ale bai­țului, tehnică în care sunt realizate cele mai multe dintre lucrările reunite în „Promenadă fălticeneană”, răsar parcă din caierul poveștii case și oameni într-o frescă ce încântă, dar și întristează la gândul că aceste minunății au dispărut ca și cum n-ar fi fost vreodată. Întreprinderea pictorului Gabrel Baban și a Clubului Rotary din Fălticeni de a da deoparte colbul uitării și a arăta unele din chipurile mirabile ale celestului târg e una salutară. Se poate constitui acest gest de pioasă aducere aminte și într-un impuls spre păstrarea și punerea în valoare a ceea ce a rămas dintr-un patrimoniu inestimabil, cel al timpurilor mitice ale Fălticenilor.