O prietenie în ramă de poveste

Chiar de dispreţuim bunurile pă­mân­teşti - din pricina prietenilor noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca lumina zilei. Poţi descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten ade­vă­rat. Vederea unui prieten îm­bra­că inima în sărbătoare şi o în­flo­reşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi umple sufletul de o fericire nespusă; chiar numai adu­cerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

În veacul al XX-lea, un preot evlavios a păstorit mai bine de 60 de ani credincioşii dintr-un sat minunat, Slatina, aflat la poa­lele Stânişoarei pe valea pârâului Suha, în dulcele ţinut sadovenian al Fălticenilor. S-a identificat cu ei, i-a înţeles, le-a fost confesor şi părinte, i-a iubit cu iubire sfântă şi nu i-a părăsit niciodată. Când a împlinit 60 de ani de slujire la acelaşi sfânt altar, s-a pensionat. Activitatea lui ar fi putut continua, întrucât puterile fizice nu l-au părăsit, a rămas în continuare doar ca slujitor la altarul bătrân al Sla­tinei.

Credincios până la capăt pa­rohiei cu care s-a logodit la hirotonie, părintele Petru Ciobanu are ceva din vechea stirpe de slujitori devotaţi ai Bisericii. Din acest motiv n-a plecat din satul slujirii lui nici atunci când mari ierarhi ai Bisericii i-au cerut-o. Cum să pleci din raiul Slatinei într-un oraş aglomerat, chiar şi pentru o vremelnică dregătorie?

Aceste câteva cuvinte dedicate părintelui nonagenar Petru Ciobanu încearcă să descrie un dar, poate cel mai frumos pe care îl poate primi cineva în via­ţă, anume prietenia.

Termenul de prieten are ceva „sfânt“, pentru că presupune o relaţie ce depăşeşte calcule u­ma­ne sau preocupări hedoniste. Poţi trece prin viaţă fără să-ţi găseşti prietenul, dar atunci când ai pri­mit darul prezenţei lui cu greu ţi se poate ierta indiferenţa.

Sfântul Ioan Hrisostom scria că „nu putem arăta prin grai bucuria pe care ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai a­ce­ia o cunosc care au încercat-o“. Antichitatea creştină dă măr­turie despre prietenia dintre Sfân­tul Vasile cel Mare şi Sfân­tul Grigorie Teologul. Această legătură, născută pe drumul culturii la Academia din Atena, va fi continuată, până la moar­tea Sfântului Vasile, prin cores­pondenţă. Două persoane care nu s-au mai uitat niciodată! De­spre prietenul său, Sfântul Grigorie scria că în Vasile „a primit cel mai mare dar al vieţii sale.“ 1

Prietenul este un alter ego, după cum scria Cicero, un suflet care nu e doar vecin, ci este atât de apropiat ţie încât este cuprins în identitatea ta. De aceea, Sfânta Scriptură mărturiseşte că „este şi câte un prieten mai apropiat decât un frate“2. Din această perspectivă, a fi îm­pre­u­nă cu prietenul înseamnă a parcurge drumul către sine şi, îm­preună, către înţelepciune3. Creş­tinismul ne învaţă că fie­ca­re om este aproapele nostru, dar nu fiecare ne este prieten. „Duşmanul, şi cel care ne urăşte, şi calomniatorul sunt aproapele, dar nici chiar cel care îl iubeşte nu-i este întotdeauna prieten, căci relaţiile de prietenie sunt profund individuale şi ex­cep­ţionale“4.

Care sunt adevărurile ce stau la baza unei prietenii? Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinte al Bisericii care a cunoscut bucuriile prieteniilor curate şi durerea trădării de către cei apropiaţi, afirmă în acest sens: „Dum­nezeu cel iubitor de oameni voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru aceasta a pus în raporturile dintre noi o lege atât de constrângătoare, încât fiecare om, pentru folosul lui propriu, să aibă nevoie de ajutorul altuia“. Aşadar, Dum­nezeu ne voieşte alături de ci­neva, în permanenţă înconjuraţi şi apropiaţi de oameni. Omul nu trebuie să se expună un timp îndelungat singurătăţii pentru că riscă dezumanizarea, uită să mai fie om între oameni şi om pentru oameni. Singurătatea nu o poate umple lumea, ci o singură fiinţă.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Înainte de a-ţi construi case, înainte de a-ţi procura alte lucruri, fă-ţi prieteni! Dacă fă­că­torul de pace este fiu al lui Dum­nezeu, cu cât mai mult este fiu al lui Dumnezeu cel care face prieteni! Dacă se cheamă fiu al lui Dumnezeu cel care împacă numai pe alţii, de ce numire nu este vrednic cel care face prieteni pe cei împăcaţi?“. Ne­ce­si­ta­tea prieteniei în dinamica vie­ţii personale este surprinsă şi de Ecclesiast: „Prietenul credincios este acoperământ tare; şi cel ce l-a aflat pe el aflat-a co­moa­ră. Cu prietenul credincios ni­mic nu se poate asemăna şi nu este măsură a bunătăţii lui. Prietenul credincios este leacul vieţii şi cei ce se tem de Domnul îl vor afla pe el. Cel ce se teme de Domnul bine va ţine prieteşugul său, căci ca la sine ţine la aproapele lui.“5

Sfânta Scriptură arată şi realizarea idealului de prietenie prin descrierea, în puţine cuvinte, a prieteniei dintre David şi Ionatan6: „După ce a isprăvit David de vorbit cu Saul, sufletul lui Ionatan s-a lipit de sufletul lui şi l-a iubit Ionatan, ca pe sufletul său, iar Saul l-a luat în ziua aceea şi nu l-a lăsat să se mai întoarcă la casa tatălui lui. Şi a încheiat Ionatan legătură cu David, pentru că îl iubea ca pe sufletul său. Şi şi-a dezbrăcat Ionatan haina sa cea de deasupra, pe care o avea pe el, şi a dat-o lui David; de asemenea şi celelalte haine ale sale, sabia sa, arcul său şi brâul său.“7 Acest model de prietenie, ce depăşeşte zona utilitaristă, este icoană prieteniei jertfelnice, definită prin viaţă şi cuvânt, de Însuşi Mân­tu­i­torul Hristos: „Mai mare dra­goste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi“8. Mân­tu­i­torul Hristos îi numeşte pentru prima dată pe Apostoli „prieteni“ înainte de patima Sa, şi numai după Cina cea de Taină şi spălarea picioarelor. În aceas­tă cuvântare de despărţire, El îi ridică de la statutul de ucenici la cel de prieteni. Şi încă un a­mănunt: Iuda nu se mai afla în ceată. A avut privilegiul de a fi tratat ca ucenic, dar niciodată nu a fost numit prieten de către Hristos.9

La înmormântarea mitropolitului Antonie m-am întâlnit cu prietenul său nedespărţit, preotul, acum nonagenar, Petru Cio­banu. Mi-am adus aminte că Sfântul Grigorie mărturisea la moartea prietenului său Vasile că este „pe jumătate mort, sau redus la jumătate - despărţit a­dică de acel mare tovarăş şi du­când o viaţă îndurerată şi amă­râtă, cum este şi firesc după o astfel de pierdere“10. Având în minte aceste cuvinte vechi, ori de câte ori m-am întâlnit cu pă­rintele Petru aveam să remarc că atât el, cât şi doamna pre­o­teasă Angela amintesc mereu numele mitropolitului, păs­trându-i neştearsă amintirea11. Revin la evocarea prieteniei dintre marii ierarhi Vasile şi Gri­gorie. Iată ce mărturisea Sfân­tul Grigorie la moartea prie­te­nului său Vasile: „Cum să nu vărs lacrimi, când îmi aduc a­minte! (...) Ne luptam între noi nu pentru întâietate, ci ne luam la întrecere cum să ne-o atribuim unul altuia, întrucât fiecare socotea ca şi pe a sa gloria dobândită de celălalt. Se pare că aveam amândoi un singur suflet, care punea în mişcare două trupuri. Chiar dacă ar trebui să nu credem pe cei care afirmă că toate sunt în toţi, în cazul nostru este de crezut că fiecare era în celălalt şi prin celălalt“12. Du­rerea despărţirii de un prieten, dar şi legătura permanentă cu el sunt descrise magistral de pă­rintele antiohian Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă vreunul dintre voi are un prieten, şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar sătura - şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte. Ştiu pe cineva care cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul lui îţi sunt scumpe unele locuri şi u­nele vremuri.“ Slatina, din ţinu­tul Fălticenilor, va rămâne locul care consemnează în istorie începutul unei prietenii exemplare... Pentru sentimentele faţă de familia preotului Petru Cio­banu, mitropolitul Antonie a ră­mas cu acest ţinut moldav în suflet până la capăt. (va urma)

1 ‑Bogdan Tătaru-Cazaban, Un suflet în două trupuri - Despre prietenie în Antichitatea târzie, conferinţă susţinută la Colegiul Noua Europă, 28 ianuarie 2010.

2 ‑Pilde 18, 24.

3 ‑Bogdan Tătaru-Cazaban, Un suflet în două trupuri...

4 ‑Pavel Florenski, Stâlpul şi temelia adevărului, Ed. Polirom, 1999, p. 262.

5 ‑Ecclesiast 6, 14-17.

6 ‑Pavel Florenski, Stâlpul şi temelia adevărului, p. 264.

7 ‑I Regi 18, 1-4.

8 ‑Ioan 15, 13.

9 ‑Ciprian Olinici, O lume singură cu mii de „prieteni“, “Lumina de Duminică“, 24 ianuarie 2010, p. 3.

10 ‑Sfântul Grigorie Teologul, Panegiric (cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile cel Mare, EIBMO, Bucureşti, 2009, p. 159.

11 ‑Arhim. Timotei Aioanei, Portrete în cuvinte, Ed. TRINITAS, Iaşi, 2007, p. 44.

12 ‑Sfântul Grigorie Teologul, Panegiric..., p. 90.