O problemă controversată în dialogul dintre creştinism şi budism: Semnificaţia religioasă a istoriei

Creştinismul şi budismul sunt două dintre religiile universale aproape diametral opuse. Între altele, majoritatea creştinilor consideră că un obstacol important în apropierea celor două mari religii ar fi faptul că doar tradiţia iudeo-creştină şi cea islamică ar trebui înţelese ca o credinţă istorică în sensul propriu-zis. Nici mai mult, nici mai puţin, budismul nu acceptă ideea existenţei unui Dumnezeu creator sau a unei eshatologii, în sensul şi accepţiunea religiilor monoteiste; dimpotrivă, el îşi fundamentează mesajul şi doctrina pe bine cunoscutele cicluri ale reîncarnării şi pe eliberarea/mântuirea nirvanică, care nu au nici o legătură cu istoricitatea atât de consacrată în lumea creştină şi occidentală (cf. H. Küng, Christentum und Weltreligionen, Piper, München, 1984, în special p. 458 ş.u.). Multe voci, de la Friederich Heiler şi Max Weber până astăzi, subliniază că, în vreme ce creştinismul este profetic, budismul este mistic. Nuanţând un pic altfel lucrurile, Mircea Eliade subliniază, la rândul lui, că doar teofania din tradiţia iudeo-creştină ne poate scăpa de „teroarea istoriei“, fără a o evita însă, în vreme ce celelalte religii, inclusiv budismul, n-au învăţat altceva decât cum poţi trăi în conformitate cu acel mit al „eternei reîntoarceri“ (vezi M. Eliade, Mitul eternei reîntoarceri. Arhetipuri şi repetare, trad. rom., Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999).

Ciclicitate versus unicitate şi irepetabilitate

Tot la fel, John Cobb consideră că tocmai în aceasta constă deosebirea fundamentală între budism şi creştinism. Cu toate acestea, el se detaşează de concepţia multor altor teologi, apreciind că „vacuum-ul“ (shunyata), respectiv apariţia condiţionată (pratityasamutpada), ar putea fi definite, dintr-o perspectivă teologică, ca un echivalent al noţiunii de Dumnezeu. Pe de altă parte, însă, deşi se gândeşte la o corespondenţă între Amitabha şi Hristos, Logosul întrupat, rămâne convins că Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat, e mai presus de oricare bodhisattva, fie el Amitabha, Manjusri sau Avalokitesvara (vezi J. Cobb, Beyond Dialogue: Toward a Mutual Transformation of Christianity and Buddhism, Fortress, Philadelphia, 1982, p. 128 sq.).

Budiştii nu agreează prea uşor o discuţie privind istoricitatea fundamentelor credinţei lor. În viziunea lor, atemporalitatea adevărului este primordială. Pentru ei, ordinea lui Buddha (Buddha-dharma) nu are început şi sfârşit: ea a fost, este şi va fi totdeauna. Începând cu D. T. Suzuki, acesta a devenit un argument frecvent, un argument amplificat şi supraevaluat de către filosoful Keiji Nishitani, în cartea sa excepţională, Was ist Religion? (trad. germ., Insel Verlag, Frankfurt a. M., 1986), în care autorul intră în polemică cu viziunea creştină despre timp şi istorie. Practic, ultimele două capitole ale cărţii sale polemizează cu percepţia creştină privind timpul şi istoria lineară a acestuia. Nishitani nu face altceva, în contextul dat, decât să revină la Heidegger şi să-l reinterpreteze: dacă occidentalul percepe existenţa ca pe o progresie finală succesivă între trecut, prezent şi viitor, atunci timpul şi istoria reprezintă, în fond, infinitudinea, întrucât această existenţă este „deşertată“ în abisul sau „câmpul“ (topos) Nimicului absolut. În viziunea lui Nishitani, aici se produce intersectarea între trecutul şi viitorul fără sfârşit în momentul etern, veşnic al prezentului (cf. L. Whaler, „Tanabe and the Dialectics of Meditation: A Critique“, în: T. Unno, J. Heisig (Eds..), The Religious Philosophy of Tanabe Hajime, Asian Humanities Press, Berkeley, 1990, pp. 256-276).

Într-adevăr, aici apare o deosebire fundamentală între creştinism şi budism. Chiar dacă şi misticii creştini, precum Meister Eckhart sau Nicolaus Cusanus, vorbesc despre simultaneitatea celor trei diviziuni ale timpului (trecut, prezent şi viitor) într-un „acum“ veşnic al experienţei mistice, totuşi pentru istoria creştinismului şi-a lăsat o puternică amprentă orizontul istoric al tensiunii între aşteptarea întemeiată a venirii Fiului lui Dumnezeu în istorie prin Iisus Hristos şi împlinirea aşteptată în viitor, respectiv a doua venire a lui Hristos la sfârşitul lumii. Dacă concepţia budistă despre lume se fundamentează pe ciclicitatea acesteia, fie că e vorba de natură sau de om, iudaismul, creştinismul şi islamul, în schimb, susţin unicitatea şi irepetabilitatea istoriei lumii.

Diferenţele dintre creştin şi budist, în viaţa de zi cu zi

Întreaga istorie a creştinismului s-a centrat pe propriul „eveniment fundamental“, şi anume Iisus Hristos, eveniment pe care l-a interpretat în sensul unui nou legământ între Dumnezeu şi om, pecetluit prin sângele lui Hristos curs pe crucea Golgotei. În acelaşi timp, din perspectiva acestui legământ, a fost reevaluat timpul. Trecutul a fost raportat de creştinism la Adam, părintele întregii umanităţi; prezentul a fost împlinit acum prin îndreptarea în Hristos, al doilea Adam, iar viitorul va aduce revenirea lui Hristos la Judecata de apoi. În orizontul acesta al istoriei, creştinismul nu face altceva decât să tragă o linie neîntreruptă de legătură între creaţie şi mântuire.

Pe de altă parte, însă, trebuie să recunoaştem că, aproape exclusiv, premisele de la care s-a pornit în dialogul creştino-budist au fost de natură filosofico-dogmatică. În general, urmând această linie, se caută preponderent identificarea deosebirilor. Într-o lucrare excepţională, profesorii Michael von Brück şi Whalen Lai (vezi M. v. Brück, Whalen Lai, Buddhismus und Christentum. Geschichte, Konfrontation, Dialog, Verlag C. H. Beck, München, 2000, p. 329) ne propun, pe drept cuvânt, un nou tip de dialog între cele două religii, un dialog care să ţină seama în mod special de limbajul cotidian al credinţei, de experienţele umane fundamentale, aşa cum sunt ele trăite zi de zi de către creştini şi budişti, dincolo de orice abstracţiuni filosofice.

Cei doi autori pornesc de la ideea că un budist obişnuit nu este ancorat nici mai mult nici mai puţin „în veşnicie“ decât un creştin, care se află într-un dialog permanent cu Dumnezeu. Un budist obişnuit nu calculează ciclurile reîncarnărilor, la fel cum un creştin obişnuit face cu greu distincţia între istorie şi eshatologie.

Fireşte, aceasta nu înseamnă nici pe departe că asemenea idei filosofice n-ar influenţa viaţa credincioşilor. Ele o influenţează, însă doar în măsura în care sunt traduse în limbajul lumii şi vieţii cotidiene. Un budist se orientează în societatea în care trăieşte cu o la fel de mare sau mică responsabilitate istorico-etică ca şi un creştin. Starea finală de desăvârşire, Nirvana, îl poate motiva să trăiască responsabil în lumea în care trăieşte. După cum tot la fel de bine, pentru un creştin, motivaţia o reprezintă dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, indiferent dacă timpul e conceput ca fiind finit sau infinit, linear sau ciclic, ca refugiu sau binecuvântare, aceasta rămâne o problemă secundară vizavi de aceea dacă şi cum pot asemenea concepţii deschide un orizont al timpului pentru universul vieţii cotidiene în care se regăsesc budiştii şi creştinii. Dincolo de orice interpretări ale timpului, budiştii trăiesc în istorie, fără nici un fel de resemnare, ci inspiraţi de credinţă (în trecut), speranţă (în viitor) şi iubire (în prezent), ca fiecare creştin ce se ştie responsabil în faţa lui Dumnezeu.