O soluţie economică pentru teologie

În plină criză economică, poate că este oportun să ne gândim la rolul economiei în viaţa noastră de zi cu zi. Rolul economiei nu are neapărat de-a face cu banii, cum imediat ar putea spune cineva, deci reflecţia noastră nu va fi despre lipsa banilor sau a implicaţiilor bugetului de stat asupra vieţii noastre curente, deşi aceasta pare a fi problema numărul unu în dezbaterile zilei.

Reflecţia mea are ca ţintă identificarea rolului fundamental al economiei într-o societate. Pentru că de aici ar trebui să pornească, de fapt, construcţia oricărei soluţii la actuala sau viitoarele crize. Cel mai simplu răspuns în zilele noastre la întrebarea care este rolul economiei ar fi producerea bunăstării. Dar de ce vor oamenii să producă bunăstare, de ce considerăm bunăstarea ca fiind o stare dezirabilă? Aici răspunsul nu mai poate fi economic, pentru că economia este o ştiinţă care descrie cum putem atinge anumite scopuri şi se abţine în a stabili la fel de ştiinţific care sunt acele scopuri pe care ar trebui să le atingă. Scopul producerii bunăstării, deşi fundamental pentru economie, nu este stabilit printr-o analiză economică, ci este dat din afara disciplinei, de o decizie a unor oameni.

Nu este esenţial cine sunt aceşti oameni, un grup de specialişti, marea masă a populaţiei, nişte vizionari, dar este esenţial de desluşit care sunt argumentele pentru care producţia bunăstării ar fi scopul ultim al eforturilor noastre de a gestiona resursele.

O analiză istorică a acestui proces de stabilire a scopului eforturilor noastre în societate va revela că societăţile umane au avut, de-a lungul timpului, mai multe feluri de scopuri. Mergând de la a supravieţui, până la a da slavă lui Dumnezeu. Motivaţiile pentru atingerea acestor scopuri au fost diferite, şi ele, la rândul lor, unele ţineau de condiţiile fizice ale existenţei, altele de revelaţia transcendentă a unui sens pe care omul îl are şi pe care trebuie să îl împlinească. Unde, pe această scară, stă producerea bunăstării, mai aproape de condiţiile fizice sau de condiţiile spirituale?

Aparent, bunăstarea ţine de latura strict materială a existenţei noastre, deci scopul producerii ei nu are cum să se bazeze pe o anumită atitudine spirituală faţă de existenţă. Bunăstarea se referă la existenţa din belşug a mijloacele materiale, şi nu la felul în care ele sunt folosite. Problema este de ce am vrea ca toată lumea să aibă din belşug de toate, deoarece, strict fizic vorbind, acest lucru nu este necesar supravieţuirii. Putem supravieţui cu mult mai puţin decât ceea ce ne oferă astăzi economia bunăstării. Unii ar spune că este o tendinţă naturală a omului să acumuleze cât mai mult, dar necesare supravieţuirii materiale rămân tot atâtea lucruri, în prezent, câte erau acum 3.000 de ani. A acumula mai mult decât necesitatea strictă a supravieţuirii reprezintă deci o decizie pe care o luăm, ca oricare altă decizie, ca expresie a libertăţii noastre de a alege.

Dar, dacă noi alegem bunăstarea, înseamnă că resorturile alegerii noastre nu mai ţin exclusiv de necesităţi fizice, ci de felul în care considerăm că viaţa noastră are un sens. Bunăstarea devine, astfel, o stare ideală, o ţintă îndreptăţită care, atinsă, dă sens omului. O asemenea atitudine nu mai aparţine ştiinţelor economice sau domeniului strict material, ci este o atitudine teologică care priveşte scopul ultim al existenţei umane.

Pentru a mă ancora în realitatea istorică, unul dintre motivele pentru care în secolul al XIX-lea economia a căpătat o asemenea importanţă şi a devenit ştiinţa dominantă până acum este că părea să propună o soluţie la problema mizeriei în care se zbăteau săracii din acele vremuri, mizerie care era considerată principalul vinovat pentru starea de decădere morală în care se aflau păturile cele mai sărace din noile societăţi industrializate. Filosofii şi unii teologi, în special din ţările anglo-saxone, credeau că eliminând sărăcia vor îmbunătăţi condiţia umană, acţionând asupra sursei răului, sărăcia. Se credea că bunăstarea materială va aduce şi pacea socială, urmată de progresul moral şi spiritual. Chiar şi filosofii progresişti atei credeau, şi încă mai cred, că eliminarea disparităţilor economice şi educaţionale va îmbunătăţi moralitatea societăţii. Realitatea ne arată însă că prosperitatea nu numai că nu a îmbunătăţit moralitatea şi a facilitat progresul spiritual. Ci, din contra, a facilitat imoralitatea şi răcirea căutării spirituale, pentru simplul motiv că a ancorat în material majoritatea aspiraţiilor oamenilor.

De aceea, se cuvine să reevaluăm rolul bunăstării în viaţa noastră şi să refacem succesiunea corectă a lucrurilor - progresul spiritual aduce bunăstarea, şi nu invers. Mai precis, pentru creştinul ortodox, respectarea poruncilor lui Dumnezeu aduce binecuvântarea Sa sub forma inclusiv a prosperităţii şi bunăstării materiale. Soluţia crizei actuale, ca a oricăror altor crize, nu este, deci, strict dependentă de ingeniozitatea unor soluţii tehnice ale economiştilor, ci ţine de rezolvarea unei crize spirituale a depărtării omului de Dumnezeu şi a nesocotirii poruncilor Sale. De aceea, ţinta vieţii creştinului şi implicit a „economiei sale“ nu este prosperitatea sau bunăstarea, ci Dumnezeu, de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit.