O soluție pentru akedie

Akedia (sau, cu o altă grafie, acedia) este unul dintre conceptele pe care le găsim în literatura monahală ascetică și care vorbesc omului contemporan. Gabriel Bunge scrie despre akedie și terapia ei în învăță­tura lui Evagrie Ponticul, iar Andrew Solomon își intitulează cartea în care explorează tema depresiei „Demonul amiezii”, cu trimitere directă la călugării din deșert. Akedia este un cuvânt a cărui arie semantică se lasă greu prinsă de cuvintele limbilor moderne. Poate să însemne foarte bine neglijență, indiferență, tristețe, amărăciune, plictiseală sau trândăvie. La fel de bine poate să le cuprindă pe toate la un loc și să fie o formă a modernei noastre depresii. Cu o astfel de problemă se confruntă un frate care vine la avva Pimen. Traducătorii optează pentru diferite variante când e să transpună în românește cuvântul grecesc akedia. Vom găsi trândăvie, nepurtare de grijă sau, pur și simplu, acedie. 

Bătrânul zice: „Acedia se află la fiecare început (de lucrare); nu există patimă mai cumplită. Dar, dacă omul o recunoaște, se liniștește”. 

Soluția bătrânului este una cât se poate de simplă și de eficientă. Patimile de felul acesta lucrează în ascuns, te macină asemeni unor fluvii subterane care produc în tine goluri imense pe care nu știi cu ce să le umpli. Iar golurile acestea sunt ca niște cutii de rezonanță care amplifică fiecare gând negativ și ridică îngrijorările la cote ame­țitoare. Necunoscutul și ambiguitatea sunt punctele forte ale demonilor care se ascund în spatele depresiei. Avva Pimen spune un lucru simplu: în războiul cu gândurile furtunoase pe care akedia le pune în mișcare, ai șanse să îți găsești liniștea în momentul în care îți dai seama că ele nu sunt adevărate, că e doar akedia, depresia, tristețea ta care te înșală și pe care o iei prea în serios. 

Omul în clipa în care poate numi stările care îl chinuie, când le poate scoate la lumină din tenebrele interioare, dobândește distanță și control asupra lor. Adam, cel dintâi om, după ce a fost creat, a primit porunca de a stăpâni întreaga creație. Primul act prin care și-a manifestat stăpânirea a fost gestul simplu de a da nume animalelor. Când poți să dai nume, când poți să risipești confuzia și să vezi limpede, dobândești pacea. Când poți să îți dai seama de ce se întâmplă în interiorul tău, când poți să recunoști stările și să le numești cu adevăratul lor nume, deja le poți controla și îți găsești pacea. De multe ori, un gest atât de simplu este suficient.