Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei O ţară în suferinţă

O ţară în suferinţă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Nicolae Dima - 24 Iul, 2010

România zilelor noastre pendulează între cele câteva chipuri tragice hipermediatizate de micul ecran, fiecare dintre ele fiind mai degrabă un tip uman, un exponent al unei felii de societate, decât o persoană individuală. Fără dubiu, aceste chipuri se decupează din realitate şi se evidenţiază în special datorită contrastului puternic pe care îl produce alăturarea lor de chipul imediat vecin. Fiecare din ele este puternic, ne surprinde prin buna lui definire în peisaj. Cele două figuri emblematice sunt într-o eternă competiţie, care pote fi directă sau discretă - dar care nu încetează să fie reală.

Avem figura jurnalistului furios, mereu intrigat de ceva, ironic sau sobru, dar neapărat tăios. El este justiţiar în lumea în care nu mai există un singur adevăr, ci doar multe adevăruri personale. Chipul imediat alăturat jurnalistului este omul politic de la putere. Toate gesturile politicianului guvernant sunt disputate şi analizate, fiecare cuvânt al lui este cu nesaţ sorbit de măciuca microfonului, fiecare grimasă a lui şi fiecare mişcare sunt cu agilitate felinică vânate de obiectivul necruţător al camerei. Jurnalistul aruncă săgeţi tăioase; politicianul trece aparent nepăsător mai departe, pe de o parte, bucurându-se că i se dă atenţie, pe de alta, sperând că cei care îl critică nu au dreptate. Aparent, şi jurnaliştii ar fi mai liniştiţi fără politicieni, şi politicienii, fără jurnalişti. În realitate, ei depind unii de ceilalţi.

O altă pereche antitetică puternică este aceea alcătuită din tipul jandarmului care construieşte diguri din saci de nisip, contra imaginii nemernicului care bea la crâşma din satul sau din cartierul care va fi primul scufundat de ape dacă digul nu va fi terminat la timp. În logica aparentă, situaţia aceasta este premisa unui conflict imediat: ţi-l imaginezi pe omul vânjos, cu lopata în mână, transpirat şi obosit după câteva zile de muncă la dig, cum se duce furios şi sparge mesele cârciumii şi-i ciomăgeşte fără drept de apel pe beţivii lipsiţi de elementara responsabilitate de a pune mâna să salveze ce se poate salva. Şi totuşi, încăierarea nu are loc. Cel care construieşte digul nu munceşte pentru ca să-i protejeze pe cei care nu vor să se protejeze singuri, ci pentru că e în ordinea lucrurilor ca apele să stea în albia lor. Când matca râului nu mai e îndeajuns de adâncă, malurile pot fi şi trebuie să fie ridicate. Când natura este denaturată, omul trebuie să aibă forţa de a indica limitele şi orientarea curgerii. Beţivul bea pentru că asta e firea lui. Jandarmul munceşte pentru că asta e datoria lui. Orice s-ar spune, să-l critici pe beţiv e mai uşor decât să-l ajuţi pe jandarm!

Chipuri opozabile: sindicaliştii protestatari faţă-n faţă cu forţele de ordine. Comercianţii care umflă preţurile, faţă-n faţă cu consumatorii neputincioşi. Bugetarii faţă în faţă cu cei din mediul privat. Locuitorii din centru faţă de cei de la periferie. În fine, avem o mulţime de oameni care afişează semnele prosperităţii, faţă de o întreagă ţară care se scufundă în neputinţă.

Astfel se contruieşte din fragmente de puzzle profilul unei Românii a duşmăniei şi a revendicării, o ţară în care singura speranţă este că nu vom avea vreodată motiv să ne oprim din eterna noastră bătălie cu toţi ceilalţi. Confruntarea este raţiunea vieţii noastre. Scopul luptei e doar un pretext; adevăratul nostru interes este să continuăm un zbucium care pare, el singur, să dea sens vieţii noastre.

Cândva, probabil, ne vom da seama că ne lipsea, de fapt, un singur lucru: reperul spiritual, adică sentimentul puternic că avem un Protector, sentimentul acela pe care îl numim credinţă. Într-un film văzut recent, un bărbat încarcerat de câţiva ani recunoaşte: m-am obişnuit cu închisoarea, cu gratiile, cu mâncarea, cu violenţa celorlalţi deţinuţi, dar îmi lipseşte teribil că nu pot vedea cerul! În zbuciumul nostru fără soluţie, când orice factură în plus e un nou lacăt pe celula în care ne zbatem, când orice veste proastă e un nou şir de gratii la ferestre, singura perspectivă nelimitată şi neschimbată e cerul. Dar mai ştim oare să privim în sus?