O viziune a viitorului

Într-o carte a sa, Cioran face o observaţie care poate pune pe gânduri pe oricine. Ce spune distinsul filosof? „Întrevăd ziua când nu vom mai citi decât telegrame şi rugăciuni.“ Fără comentarii.... Arta paradoxului la Cioran este magistrală şi ne lasă cu gura căscată. Dar aici, dincolo de paradoxul scontat, se mai află ceva. Filosoful are o viziune teribilă a viitorului asupra căreia se cuvine să medităm. Ziua aceasta, după părerea mea, nu este departe. Lumea nu mai are răbdarea să citească şi din cauza aceasta bunăoară romanele de factură clasică, altădată hrană autentică pentru minte şi inimă, nu mai interesează. Nerăbdarea oamenilor este, desigur, un păcat, deoarece numai prin răbdare putem să cucerim ceea ce, la prima vedere, ni se pare inaccesibil, dar în spatele atitudinii repezite şi pripite mai există ceva. Vom trimite în viitorul apropiat numai telegrame, enunţuri scurte, vom fi lapidari, stilul elaborat epistolar nu ne va mai emoţiona, dar, dincolo de aceasta, ce se conturează? Ce profil al nevăzutului ni se arată? Cum ni Se adresează Domnul când vom fi mai surzi ca niciodată? Cioran a intuit corect un asemenea viitor. Telegramele spulberă şi vor fi spulberate, dar cuvântul rugăciunii va rămâne şi va zidi.  Omul care nu mai citeşte romane, în mod paradoxal, are mai mari şanse de mântuire. Omul care se grăbeşte permanent şi a cărui privire agitată a pierdut şansa răgazului melancolic asupra unui apus de soare, ei bine, tocmai un asemenea om, încolţit şi înghesuit de viaţă, va găsi firida salvatoare. Lui, în uriaşa colivie a cosmosului de oţel în care este închis, i se va deschide uşiţa pe unde sufletul va putea să zboare. Are în mod incredibil o şansă uluitoare a rugăciunii. Are şansa esenţializării. Toate reliefurile şi peisajele se vor destrăma, va pieri înşelătoarea iluzie, în schimb el va dobândi „intuiţia clipei“, silaba providenţială, şoapta care desprinsă din potirul inimii poate avea în înălţimi forţa unui tunet. Ziua când vom citi doar telegrame şi rugăciuni este ca o zi de Apoi, a izbăvirii şi a transfigurării. Este ziua când toate cele ascunse ni se vor arăta şi vom citi mesajul lor până atunci voalat. Rugăciunea are această calitate de-a ne scoate dintr-o îndelungată zăbovire. Tot rugăciunea, prin neîncetată nevoinţă, ne învaţă să fim buni şi răbdători, dar în acelaşi timp, graţie clipei care transfigurează, ne depăşim condiţia şi devenim făpturi înaripate şi incendiate de focul ceresc.

Aşadar, este vorba de două sensuri, cel descendent, prin neîntreruptul bombardament al ştirilor, al informaţiilor - căci un buletin de ştiri este până la urmă o suită de telegrame -, al doilea ascendent, prin rugăciuni, care vor compensa declinul general. Erei telegramei sinistre, inaugurate de nietzscheanul „Gott ist tot“ - prima depeşă a umanităţii damnate -, îi va corespunde neapărat o ofrandă tainică prin care se vor reface scările spre cer, cel puţin cu aceeaşi viteză cu care le dezintegrează uraganul informaţional. Cred că aşa trebuie înţeleasă intuiţia lui Cioran, şi nu expediată în zona paradoxurilor strălucitoare, dar facile. Da, ne vom trimite telegrame chiar şi de felicitare, la fel de ucigătoare, dar pe de altă parte vom redobândi fericirea esenţială, întâlnindu-ne cu un text sacru. Există astfel un echilibru datorită căruia ne vom reînsănătoşi. Aspectul riguros metafizic nu este lipsit de o trăsătură milostivă. Telegramele spulberate ne vor spulbera, dar rugăciunile vor reface unitatea fiinţei noastre. Cuvântul Domnului este sămânţă bună în orice pământ. Într-o lume aparent dezorganizată există vectori duhovniceşti care restructurează întreaga compoziţie. O enzimă spirituală aduce la viaţă aluatul haotic frământat. Cioran, dincolo de atitudinea eretică, a avut astfel şi demnitatea unor viziuni hotărâtoare.