Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
O vorbă goală?
Constatând o diseminare a opiniei că respectul faţă de sine ar presupune o "încredere nelimitată în propriile capacităţi", "indiferent de situaţie", "individualism" sau "autosuficienţă", repetare "mecanică" a unor lozinci sau, în cazul cel mai fericit, un "barometru al succeselor", mă gândesc că, fie şi psihologi ca formare sau chiar practicieni, e cazul să ne întoarcem la ce spun "clasicii" domeniului.
Respectul faţă de sine se bazează pe un simţ fundamental al eficienţei şi pe un simţ fundamental al valorii. Competenţa şi valoarea îi sunt "ingredientele" cheie, aşadar. Competenţa de a alege, de a cunoaşte, de a-ţi creiona cursul vieţii, încrederea că e adecvat să-ţi doreşti să fii "fericit", că e corect să fii tratat cu respect cât timp te respecţi şi-i respecţi pe ceilalţi, că nevoile tale ar trebui să conteze pentru cei care-ţi sunt aproape, iată ce dă, într-o primă instanţă, contur noţiunii în discuţie. Esenţial pentru autorespect e a-ţi găsi propriile standarde de viaţă şi a trăi după aceste standarde, autentic elaborate. A te simţi demn de dragoste şi de respect şi a-i trata astfel bine pe ceilalţi, în afara competiţiei şi a comparaţiei. Un sens adânc al stimei de sine e bucuria de a trăi. Atitudini, maniere, comportamente, gesturi, limbaj - toate proiectează bucuria de a fi viu. Inutil de precizat care e ancora acestei bucurii şi de ce natură îi e originea... Stima de sine nu înseamnă neapărat a bifa succes după succes, ci e mai aproape, mai degrabă, de o înţelegere complexă a fenomenologiei eşecului ca nimb ce înnobilează fiecare victorie odată depăşită. Numai trăind condiţia umană a intricării eşecului, a pierderii în chiar inima izbânzilor de tot felul eşti capabil să-ţi construieşti o stimă de sine autentică. A te raporta la tine cu respect presupune a armoniza contradicţiile şi conflictele interioare, a nu face din propria conştiinţă un teatru de război, ci a da o expresie creatoare frământărilor, căutărilor, a-ţi sublima impulsuri, afecte, stări primare. Când te respecţi ca persoană îţi permiţi riscul spontaneităţii, rămâi deschis faţă de nou, îţi păstrezi curiozitatea dar nu ca scuză a superficialităţii, ci ca formă de respiraţie intelectuală. Eşti deschis criticii, dar primeşti adecvat şi un compliment. La fel, adresezi critici constructive, orientate pe comportamente, şi nu pe caracterizări ale persoanelor, neuitând să subliniezi de fiecare dată celui din faţa ta un ce al lui care îl păstrează în ochii tăi demn de acelaşi respect. Să te respecţi înseamnă să nu uiţi să râzi, să nu uiţi să te joci, să nu uiţi de copilul din tine şi să întâmpini cu dragoste copilul din celălalt. Copiii ăştia există la toate vârstele... Cum viaţa e departe de a fi totdeauna roz, indiferent de determinările exterioare, a te respecta presupune şi abilitatea de rezilienţă, capacitatea de anduranţă, dar nu e vorba de acea rezistenţă dată de toleranţa în sensul complicităţii cu ceea ce e de neadmis, ci e vorba de flexibilitate, de lărgirea spaţiului mental, de propensiunea spre recadrare, spre resemnificare, spre recontextualizare... spre a înţelege şi a iubi, până la urmă, ca manieră de a facilita schimbările aşteptate. Pe de altă parte, aceeaşi stimă de sine e ceea ce face, în anume situaţii de viaţă, ca deciziile tranşante să se impună. Când te respecţi şi îţi asumi un angajament radical, consecvenţa în acest angajament nu e muncă de Sisif, ci mers natural al lucrurilor... Stima de sine, aşadar, nu are a face cu compensarea inadaptată a unor frustrări, ci are legătură cu acceptarea limitelor, dar şi cu a lucra la aceste limite. Realismul, da, e foarte important pentru autorespect, dar nu te poţi respecta fără un sâmbure de idealism, de afinitate cu un Dincolo imperceptibil, inefabil, dar nu mai puţin Real...
.jpg)
