Oameni de vocaţie

În Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci suntem învăţaţi cum să urmăm Domnului Hristos. De altfel, pericopa evanghelică citită în această zi (Marcu VIII, 34-38 şi IX, 1) este notată în calendar ca "Luarea crucii şi urmarea lui Hristos". Cu alte cuvinte, primim o lecţie fundamentală pentru mântuirea noastră, deoarece păşirea pe Calea Mântuitorului înseamnă dobândirea vieţii veşnice în Împărăţia cerurilor.

De cele mai multe ori când auzim sau citim acest fragment scripturistic, mintea ne fuge la chin, durere şi suferinţă. Şi poate că este un lucru firesc, din moment ce printre termenii uzitaţi se găsesc "a scăpa", "pierderea sufletului", "moarte" sau "asumarea crucii". Oare să fie vorba aici doar de o chemare la suplicii şi cazne menite să ne purifice spiritual? Nu există şi o faţetă luminoasă a acestui text?

Credem că da şi vom încerca să o expunem pe scurt în cele ce urmează. Mai întâi, să precizăm câteva lucruri: sinele descrie individualismul nostru, egoismul, ego-ul. Sufletul desemnează vieţuirea noastră pe acest pământ. "Crucea" este tâlcuită de Sfinţii Părinţi ca un cumul de fapte pe care suntem datori să le îndeplinim pentru câştigarea mântuirii.

Citind în mod repetat textul, am descoperit o nouă cheie. Desigur, cea mai uzitată rămâne, şi este foarte bine aşa, cea în care pericopa evanghelică este un indicator salvator, o atenţionare explicită şi un avertisment expus cu exigenţă, toate în drumul salvării sufletelor noastre.

Dar nu putem înţelege prin "cruce" şi vocaţie? Ce este vocaţia? Nu cumva o chemare a lui Dumnezeu spre ceva? Un glas lăuntric, inexplicabil pentru mulţi, care ne invită la împlinire? Pentru că asumarea unei vocaţii, îndeplinirea unei misiuni pe care o simţi în adâncul fiinţei tale înseamnă, în cele din urmă, linişte, fericire.

Fericirea nu este o sumă. Nici de bunuri, nici de oameni, nici de nenumărate atracţii turistice bifate pe harta lumii, nici de experienţe de viaţă. Fericirea este un dar. Însă, pentru înţelegerea acestui dar, este nevoie de un drum iniţiatic. Acest drum iniţiatic este aşezat în faţa noastră la zămislirea noastră. Dumnezeu oferă cu dărnicie infinitul iubirii Sale, chemându-ne, în chipuri variate şi niciodată identice, la fericire. Aşadar, înainte de dar este parcurgerea unui drum. Ce este acest drum? Muncă, răbdare, creştere, ascultare, iar la final, împlinirea vocaţiei.

Şi chiar dacă nu ne referim aici la vocaţii profesionale, credem că frazele de mai sus sunt valabile şi în cazul tuturor darurilor lui Dumnezeu. El ne cheamă spre împlinire, spre fericire, dar, într-adevăr, drumul este sinuos şi dificil. Trebuie să învăţăm să preţuim darul. Dumnezeu este un Părinte bun Care vrea să ne întărească şi să ne înţelepţească. Cădem, alunecăm, ne împiedicăm. Este lângă noi. Vrea de la noi să păşim pe calea dăruită.

Şi atunci, dacă aceasta înseamnă asumarea crucii, ce ar fi lepădarea de sine? Poate că acceptarea unui mod de viaţă "relaxat", fără căutarea unor dileme, cu evitarea intersecţiilor existenţiale, un confort sau mai degrabă o adormire spirituală menită să ne fixeze în fotoliul căldicel al unei vieţuiri fără vocaţie. Oare nu este asta un chip groaznic al tristeţii? Al neputinţei de a merge cu îndrăzneală pe o cale la capătul căreia se află o poartă pe care scrie "împăcare cu sine"?

Cred că trebuie să ne descoperim vocaţia şi apoi să o urmăm. Cred că atunci când Dumnezeu ne invită la "cruce" nu e cazul să refuzăm, chiar dacă asta presupune şi jertfă. Până la urmă, aşa se ajunge la Înviere. Cu mult curaj.