Oameni schimbători

Duminica Floriilor, Intrarea Domnului în Ierusalim, este momentul care marchează începutul Săptămânii Patimilor. Desigur, este unul dintre praznicele împărăteşti, Biserica invită la bucurie duhovnicească şi trupească, dar nu poţi ignora faptul că relatarea Sfântului Apostol Ioan (XII, 1-18), citită în cadrul Sfintei Liturghii, descrierea evenimentului în care Hristos-Domnul se apropie de locul unde va fi batjocorit, umilit şi omorât, îţi ridică anumite întrebări şi te pune în faţa unor chestiuni delicate legate de persoana umană.

Poate cea mai interesantă problemă la a cărei rezolvare suntem chemaţi fiecare este modalitatea de schimbare a atitudinii omului. Mântuitorul ridică din morţi, după patru zile!, pe Lazăr, iubitul său prieten. Lumea este uimită de puterea Proorocului dat de Dumnezeu şi slăvea pe Iisus. La scurt timp, iată!, Fiul lui Dumnezeu este întâmpinat cu entuziasm, cu ramuri de finic şi cu evlavie, ca pe unul care făcuse o minune ca aceea din Betania (v. 18). Pregătiţi de sărbătoarea Paştilor, praznicul cel mare, evreii recunosc în Cel ce vine smerit, pe mânzul asinei, pe Împăratul lui Israel: "Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!" (v. 13). Toate bune şi frumoase, cum am spune în limbajul anului 2011, popularitate imensă, respect general, unanimitate stricată doar de ura fariseilor şi cărturarilor îndreptată împotriva Celui care intenţiona să desăvârşească Legea Veche, a Celui care transmitea viaţă şi ataca fără menajamente comportamentul "mormintelor văruite pe afară".

Ei bine, acum urmează dilema: cum de aceiaşi oameni sau o bună parte din ei au fost capabili să ceară lui Pilat răstignirea lui Iisus? Cum de a fost posibilă o schimbare la 180 de grade? Ce ne face să ne transformăm din propovăduitori şi glăsuitori ai unei idei în înfăptuitori contrari aceluiaşi gând? Chestiunea este interesantă şi din punctul de vedere al duhovniciei, al pastoraţiei.

De foarte multe ori se întâmplă ca lucrurile împărtăşite şi stabilite în scaunul spovedaniei, legămintele făcute în faţa Dreptului Judecător, să fie uitate sau, şi mai rău, desconsiderate. Ce a fost bun atunci, la vremea revelării păcătoşeniei noastre, devine inutil, dezamăgitor sau dăunător. Eroarea se prelungeşte apoi şi asupra persoanei pe care odinioară am considerat-o vrednică, timpul prost folosit şi camaraderiile păcătoase făcându-ne să ponegrim pe cei pe care, temporar, i-am apreciat. Cum se întâmplă asta? Cum ne transformăm în urmaşi ai acelora ce au slăvit intrarea Domnului în Ierusalim? Sunt mai multe explicaţii. Influenţa celor din jur, exagerată pe alocuri, faptul că "prietenii" noştri sunt clasaţi peste duhovnicii noştri, că întâlnirea cu Biserica este doar ocazională, înghesuită în nenumăratele contacte ce ne trag în jos din punct de vedere spiritual. Dar, concluzie evidentă, un astfel de comportament denotă slăbiciunea teribilă a firii umane păcătoase, a firii pe care Hristos-Domnul Şi-a asumat-o integral şi a îndumnezeit-o, pentru a ne deschide nouă cărarea spre Ierusalimul ceresc, spre Împărăţia celor care au fost chemaţi la fericirea veşnică şi au răspuns fără ezitare.