Oameni şi bani

Una dintre iluziile fondatoare ale politicii româneşti de după 1989 a fost ideea că nefericirea României are la bază lipsa acută de fonduri. României i-a mers prost după 1945, printre altele, pentru că nu a beneficiat de planul Marshall, până în 1989 pentru că Ceauşescu se încăpăţâna să plătească datoriile externe, după 1989 pentru că nu a fost tratată preferenţial precum au fost tratate Cehia, Ungaria sau Polonia care nu îşi plătiseră datoriile, iar acum îi merge prost pentru că a lovit-o criza financiară tocmai când reuşise să spargă blestemul lipsei de fonduri prin integrarea în UE.

Această idee e repetată ca o mantră de aproape toată clasa politică de la cel mai umil primar de comună până la preşedinte şi premier. Dacă ceva nu merge în această ţară este pentru că nu sunt bani, dacă ar fi bani am avea mii de kilometri de autostrăzi, profesori, medici şi preoţi foarte bine plătiţi, mortalitate foarte scăzută, accidente rutiere nesemnificative, practic nu ar mai fi avorturi, nu ar mai divorţa nimeni, infractorii ar planta floricele, tot românul ar avea o casă, nu ar mai fi inundaţii şi nici secetă. Însă, iată că nu sunt bani şi ca urmare nu este nimic de făcut. Nimeni nu poate face nimic fără bani, nu e vina nimănui deci că nu se face nimic.

Realitatea însă îi contrazice pe cei care se ascund în spatele acestei eterne scuze. Lipsa banilor este o constantă în toată lumea. Prin definiţie, resursele valoroase sunt rare, adică finite, şi cu cât sunt mai valoroase cu atât sunt mai rare. Ca urmare, lipsa banilor este imposibil de invocat ca motiv pentru a nu face nimic. Problema nu este că nu sunt bani, ci problema este cum facem rost de ei şi ce să facem cu ei când îi obţinem.

Această problemă este deja rezolvată teoretic, suntem integraţi în UE, deci avem acces la o serie de fonduri cu care am putea face o mulţime de lucruri. Atunci de ce, practic, avem aşa de mari probleme? Pentru că nu banii sunt problema reală a României, ci oamenii.

Există nenumărate exemple de ţări mult mai puţin înzestrate cu resurse naturale sau poziţionate mult mai nefavorabil decât România care se descurcă mult mai bine decât noi prin efortul comun al cetăţenilor lor. Ţări care au înţeles să investească în oamenii lor, ca mai apoi aceştia să creeze valoare. Fără oameni bine pregătiţi şi în acelaşi timp responsabili şi corecţi nici o ţară nu poate funcţiona, oricât de bogată ar fi. E suficient să compari Finlanda cu Nigeria ca să vezi cum bogăţia naturală înseamnă prea puţin în comparaţie cu educaţia şi cu funcţionarea corectă a instituţiilor.

Poate de aceea ar trebui să reflectăm la aceste lucruri, când în plină criză financiară prioritatea Guvernului pare a fi reforma Educaţiei. Din nefericire, acum un asemenea subiect este prins inevitabil în încleştarea politică conjuncturală a alegerilor prezidenţiale din noiembrie. O reformă autentică a Educaţiei nu poate fi făcută la comandă, în condiţii de campanie electorală şi show politic televizat. Aici e vorba de viitorul ţării şi de singura noastră şansă de a ieşi din veşnica tânguială a neputinţei şi a incompetenţei. Dacă reforma va fi ratată şi de data asta, consecinţele vor fi foarte grave în viitorul apropiat. Deja după 20 de ani de schimbări peste schimbări în sistemul de Educaţie, statisticile arată o scădere accentuată a nivelului de pregătire mediu al absolvenţilor atât la nivel preuniversitar, cât şi universitar. Ca să nu mai vorbim de creşterea numărului de infracţiuni în rândul elevilor şi de creşterea constantă a abandonului şcolar.

Să nu fim înţeleşi greşit, este urgentă nevoie de reforma Educaţiei. România trebuie să educe oameni de valoare şi să schimbe prin educaţie mentalităţile păguboase de până acum. Tocmai pentru că o asemenea reformă este necesară ar trebui să i se acorde mai mult timp de reflecţie şi să nu se negocieze pe colţul mesei, sub presiunea mediatică a alegerilor. Din criza financiară vom ieşi cu chiu cu vai mai devreme sau mai târziu, indiferent de cât de bune sau proaste vor fi măsurile Guvernului, din criza de valori a şcolii însă nu vom ieşi cu orice reformă, ci cu una reală, serioasă, făcută pe termen lung, cu colaborarea tuturor celor implicaţi.