Oameni şi câini

▲ „Vă putem poza câinii şi să punem pozele pe site-ul nostru. Poate îi adoptă cineva“ ▲

Într-o seară, pe neaşteptate, o ştire se loveşte sec de pereţii camerei: „O fetiţă a murit muşcată de câini, pe un câmp din apropierea porţii de acces numărul 9 din Portul Constanţa.“

Mi-am adus pe loc aminte de păţania mea din urmă cu o lună şi ceva, când am încercat să fiu bunul samaritean şi să salvez nişte pui de câine. Plimbându-mă cu maşina pe lângă pădurea din apropierea satului în care locuiesc, am văzut pe marginea drumului câţiva pui de câine înşiraţi ca mărgeluţele printre gunoaie. Zona respectivă joacă rol de groapă de gunoi, adică fiecare vine şi aruncă pe jos, între lutărie şi lizieră, tot ce are de aruncat. Norme europene, civilizaţie, amenajări? Să nu ne batem capul cu fleacuri. Am coborât, printre resturi menajere, fiare însingurate care odinioară erau maţele unor fiinţe cu nume ciudate: aragaz, frigider, maşină de spălat; hârtii, pungi care se mişcau în vânt de parcă erau vii şi spuneau lucruri greu de auzit. Unul dintre căţei, zgribulit ca un subînţeles tainic, era la numai un metru de cadavrul vechi de vreo câteva zile al unei căţele.

Am cules ca pe fructe micile vietăţi, le-am dus, una câte una în cojoc până la maşină, le-am pus jos, în spate. Proastă idee. După două minute m-am trezit cu cele patru mogâldeţe fără vină jucându-se printre picioarele mele, între frână, acceleraţie şi ambreiaj. Am avut o viziune în care un copil sare în faţa maşinii şi eu îl salvez strivind căţelul cu fierul rece al frânei. Am pus câinii în portbagaj, acasă le-am dat lapte şi i-am cazat într-o cutie căptuşită bine cu pulovere vechi, lângă centrala care fornăia fierbinte, ca un teuton în luptă. Totuşi, aveam o stare de nelinişte şi gândul că poate am ratat un câine care acum trage să moară între gunoaie nu-mi dădea pace. M-am întors şi în câteva minute l-am găsit şi pe al cincilea. Am reîntregit familia din cutie şi, plin de încredere, cu sentimentul că sunt o fiinţă rară, un Salvator, un Bruce Willis al javrelor fără stăpân, m-am pus pe scotocit netul. Site-urile câtorva asociaţii de protecţie a animalelor mi-au bătut ochii în lacrimi. „Ce oameni, domnule, uite ce fac ei pentru fiinţele aflate în nevoie, şi eu mă urc pe un piedestal pentru o chestie singulară…“ mi-am dat repede şuturile de rigoare în partea cea mai de jos a spatelui.

M-am hotărât asupra unei asociaţii pe care o ştiam activă. Doar e prima la toate scandalurile, pardon, talk-show-urile pe tema „maidanezi vs criminalii care vor să rezolve problema o dată pentru totdeauna“!

A doua zi era soare, primăvara se prăvălise peste oamenii grăbiţi care nu ştiau că în Loganul roşu care se băga obraznic pe unde putea ca să ajungă mai repede la Primăria sectorului 6 erau cinci vieţi care pulsau în luptă cu vibraţiile amortizoarelor.

Neştiind bine zona în care era sediul asociaţiei, am cerut ajutorul unei prietene, angajată la primăria din Plevnei.

M. a fost foarte amabilă, ca de obicei, şi-a lăsat treaba şi a venit să îmi asculte problema. Nici ea nu ştia cum se ajunge pe strada de care se legau speranţele mele, aşa că a apelat la un coleg, care şi-a lăsat şi el treaba şi a mers cu noi. După câteva figuri prin aglomeraţia de la Buzeşti şi o intrare pe „interzis“, iată-ne la locul dorit. Am urcat împreună cu M., cu braţele pline de cutia mişcătoare şi ne-am sfătuit. „Să lăsăm cutia pe prag şi să plecăm, apoi să sunăm la telefon cu vestea cea bună «am salvat 5 câini, îi aveţi la uşă, ne-am gândit să trecem peste formalităţi şi hârtii…». Nu, nu e civilizat. Sunăm şi vorbim ca oamenii.“

A urmat un circ care l-ar fi făcut KO şi pe Kafka.

„Noi nu avem locuri, nu avem ce face cu ei“, zicea o domnişoară dintre cele patru femei care se învârteau printr-un apartament generos. „Dacă îi lăsaţi aici, vă facem plângere penală pentru abandon!“ ne ameninţă cu hotărâre, postându-se în uşă, cu braţele încrucişate pe piept, ţinându-ne ostatici. „Păi sunteţi asociaţie de protecţie a animalelor, nu?“, întreb pe de o parte stupid, pe de alta cu frustrare inabil ascunsă. A urmat o poliloghie din care a rezultat că de fapt ei nu fac, practic, nimic.

„Vă putem poza câinii şi să punem pozele pe site-ul nostru. Poate îi adoptă cineva“, spune femeia cu amabilitate extraordinară.

„Şi eu ce sa fac până una-alta?“, zic prostit.

„Păi… să îi ţineţi“.

Las la o parte bruma de diplomaţie de care sunt capabil şi le-o trântesc:

„Şi deci dumneavoastră ce faceţi aici? Care este activitatea pe care o desfăşuraţi, pentru care luaţi salarii şi cereţi sponsorizări făcându-ne inimile praf cu imagini cu căţei maltrataţi şi subnutriţi de oamenii răi, şi cu povestiri pline de candoare, în care lumea se împarte în îngeri şi diavoli, oameni care salvează şi oameni care omoară? Puneţi nişte poze pe un site? Asta o pot face eu gratis.“

Răspunsul a venit iute şi cinic: „Mulţumim“.

A urmat o ceartă în toată regula, în care eu le tot spuneam că nu e normal să mă trimită cu câinii acasă şi ele spuneau că… nu au ce face.

Am pretins, dacă nu pot să ţină câinii, măcar să se ocupe să pot să-i las la un adăpost, să dea telefoane, să mă trimită la un om capabil să rezolve situaţia.

La un moment dat, una dintre dudui, care nici nu a avut curajul să se prezinte, mi-a spus că „mă ajută“ cu numerele de telefon ale unor asociaţii şi adăposturi.

Fiind băiat cu o brumă de şcoală a vieţii, dar şi mânat de dorinţa de a le face cunoştinţă cu feţele pe care şi le ascund, sistematic, sub fardul ipocriziei, am sunat pe loc la numerele respective şi am ţinut telefonul departe de ureche, în aşa fel încât să se audă tot. Am primit exact aceleaşi răspunsuri: nu au locuri, nu au ce face, dacă vreau, ei îmi pun pozele câinilor pe site-urile lor şi eu îi ţin, poate avem noroc şi îi adoptă cineva.

Am plecat de acolo cu pumnii strânşi sub bax-ul de viaţă şi gura plină de cuvinte necuvioase care se refereau la anatomie şi ipocrizia umanist-democratică a unora. A prea multora. După un timp am redeschis site-ul asociaţiei care protejează animalele prin poze: „Hai să salvăm animalele cu blană, interzicând fermele de chinchila şi nutrii“ era ultima găselniţă hei-rup-istă.

Imediat mă alătur. Numai staţi puţin, să mă scarpin în urechea stângă cu degetul mic de la piciorul drept.