Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Oameni și locuri la Vovidenia

Oameni și locuri la Vovidenia

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 04 Oct, 2022

Există multe locuri fermecate pe fața pământului, înțelegând prin asta nu că se află sub mreaja farmecelor, ci că sunt încântătoare prin înfățișarea lor mirabilă. Fiecare dintre aceste toposuri are ceva ce atrage magnetic, fascinează. E vorba de măreție, de uimitoarea armonie cântătoare. La fel impresionează urieșenia, croiala ce taie respirația, senzația de infinitudine, de pace, deplina poezie cu sonuri psalmodice, coloritul vrăjit și câte și mai câte alte podoabe ale unei unicități sublime. De obicei, ceea ce este spectaculos, insolit, ademenește privirea, cucerește și entuziasmează. Dar nu numai aceste daruri, ce-ți iau ochii, cu care Dumnezeu a împodobit locurile consacrate ca minuni ale lumii, dispun de forța de seducție ce dă naștere admirației și comuniunii unei legături de nedezlegat o viață. Și tărâmuri aparent mai puțin spectaculoase, sălășluind însă într-o atmosferă parcă a smereniei, te îmbie să le vizitezi, să poposești un timp, ori toată vremea exis­tenței, spre a te cumineca din ambianța lor. Aceste toposuri de o factură specială, chemând la contemplație și introspecție, se găsesc pe tot cuprinsul României. Sunt chinoviile ce te întâmpină cu tihna lor isihastă, cu tocmirile de biserici și acareturi cuprinse într-un întreg al plinătății meșteșugit rostuit. Vetrele alese pentru zidiri mănăstirești au un duh ce se țese izvorând din adâncuri și pogoară din ceruri, împreunându-se într-o divină izvodire. E duhul ce amprentează cu semne grăitoare zidirile din piatră, lemn, precum și zidirile de oameni. Aici sfințenia ia chip văzut și cuvântă prin plăsmuiri ctitoricești și amfore omenești. Pășind în aceste spații simți că ai intrat în Grădina Maicii Domnului, în cea a Sfintei Vineri. În acest cadru se săvârșește contopirea osmotică a omului cu locurile, cele hărăzite frumuseții tainice, purtând sigiliul sfințeniei. Viețuitorii se modelează sub lumina acestei splendori a sacralității.

Un astfel de loc al tainicei chemări este Schitul Vovidenia, din apropierea Mănăstirii Neamțului. Mergând spre chinovie, nu-ți iese în cale grandiosul ca la Cascada Niagarei, ori chiar cel de pe fortăreața de piatră înălbită a Ceahlăului. Străbați un deal domol suitor, umbli pe un drumeag, brăzdând fânețe înflorate ca niște scoarțe de demult, ca apoi să scobori într-un căuș. În ghiocul acesta fabulos, liniștea nu-i ceva abstract, ci materialitate cât cuprinde. Percepi din prima clipă că ești împresurat cu dulceața tihnei fără de pereche. Nu întâmplător locul a căpătat numele de Poiana liniștii. În mijlocul ei se ivește monumentală silueta majestuoasă a Bisericii Mari, cu hramul Vovidenia. Te îmbrățișează cu albul ei de calcare înzăpezite și cu zveltețea de țanc străjuit de cinci turle aidoma bisericii de la Lavra Pecerska din Kiev. Surprinzător monumentalitatea se integrează organic în această înconjurime a liniștii atotcuprinzătoare. Parcă cobori între ghizdurile unei fântâni și ai pe umeri cerul în toată imensitatea sa. O vrajă se prefiră și te ia în stăpânire ca o bătaie de toacă, ori ca o cântare argintată de clopote în sobor. Nu e om aproape care să ajungă aici și să nu se pătrundă de iradierea acestei trăiri curate, neasemuită ca răsunet sufletesc. Mihail Sadoveanu, cunoscător ca nimeni altul al salbei de splendori a României, a ales pentru ședere Vovidenia, situând-o în centrul nucleic al toposurilor fermecate de la noi. Aici scriitorul regăsea în sporire „Grădina liniștii” de la Fălticenii tinereților sale.

Vovidenia, topos mirabil, a fost sălaș de oameni pe măsura acestui binecuvântat colț al Grădinii Raiului. S-au statornicit aici, înnobilând cu osteneala lor locul, monahi cu sutele. Au început lucrarea cea sfântă încă din veacul al XVI-lea, iar din secolul al XVIII-lea au ctitorit așezământ de închinare. Chinovia s-a chemat întâi Slătiorul. Apoi, la inițiativa celui dintâi mare ctitor, Episcopul de Roman, Ioanichie, fost egumen, întemeietor de biserică chipeșă din lemn, a primit denumirea de Vovidenia. Monahii împământeniți la Vovidenia au devenit nu doar păzitori ai frumuseții cadrului natural, ci și făuritori de valori adăugitoare. Un șir de nevoitori din cei vrednici la rugă și trudă au făcut din Vovidenia, potrivit unui știutor din cei mai profunzi ai monahismului moldav, părintele arhimandrit Ioanichie Bălan de la Mănăstirea Sihăstria, „un plămân al isi­hismului nem­țean”. La umbra Lavrei Neam­­țului, Vovidenia, schitul de sub sceptrul aces­teia, s-a consacrat, generație după gene­rație de ostenitori, ca o rezervație a îngerilor. Oamenii vor să ia urma îngerilor, să-i vază și să le cunoască lucrarea rugătoare ca să se cuminece întru mergerea pe calea mântuirii. Liniștea și rugăciunea neîncetată îi aduc mereu pe credincioși la Vovidenia ca într-un altar cu virtuți de sanctuar. Poposesc aici și revin mereu precum la izvor să-și potolească setea de Dumnezeu.

Unei asemenea chemări i-a răspuns, încă din ucenicia sa în slujirea altarelor, pe când era elev la Seminarul de la Neamț, Prea­sfințitul Timotei Prahoveanul. Seminaristul bătea des drumul la Vovidenia și obișnuia să cânte la strană, ascultând fericit cum glasul său catifelat reverberează prin înaltele bolți ale bisericii, zburând spre cerul în care Îl zărea pe Dumnezeu. I-a devenit drag schitul. Avea simțământul, fiind aici, că se gă­sește în casa părintească. Mai mult, a simțit nevoia să vorbească semenilor de această comoară și a ales pentru lucrarea de licență prezentarea Schitului Vovidenia și a locului său în monahismul românesc. Lucrarea sus­ținută cu succes a fost transpusă într-o carte. Vlădica a revenit peste ani asupra acestui op, conferindu-i aspectul de prețios album de­dicat unui tărâm al prețiozităților sacra­li­tății.

La fel a fost atras irezistibil spre Vovidenia arhimandritul Mihail Daniliuc, egumenul de azi al schitului. Aici, în ascultare, și-a început noviciatul, întâi ca învățăcel în ale brutăriei, spre a urca destoinic, treaptă cu treaptă, atât ca slujitor de har, cât și ca dregător monastic, calitate în care a dăruit carate noi tezaurului lăsat de înaintași. Cu aceeași osârdie, egume­nul, ce-i și custode, s-a grijit și de starea reșe­dinței Mitropolitului Visarion Puiu, în care coexistă în frățietate spațiul memorial vlădicesc cu cel sadovenian.

Legați sufletește cu toate fibrele de Vovidenia, cei doi oameni ai Bisericii au purces la tipărirea unei cărți despre schitul din Poiana liniștii, intitulată „Schitul Vovidenia - pagini de istorie, spiritualitate și cultură”. A apărut în acest an la Editura Doxologia, cu un „Cuvânt de binecuvântare” al Înaltprea­sfin­țitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. E o cuprinzătoare tâlcuire a felului în care s-a alcătuit, în toată unicitatea sa, acest așezământ monahal legendar, cu o privire specială asupra viețuitorilor de aici, cei care au lăsat urme de neșters în zidiri și duh. Autorii cărții ne dăruiesc o galerie de chipuri, arhierei, arhimandriți, egumeni, protosingheli, ieromonahi, monahi, reliefând lucrarea lor roditoare și dăinuitoare. În paginile cărții pulsează spiritul din miezul scrierilor sadoveniene despre „Oameni și locuri”. Parcă se proiectează înaintea privirilor un sinaxar ce ne înfățișează fapte alese, zugrăvite ca niște scene iconice. Din cadre reînvie măiestrit mai ales chipurile celor pe care autorii i-au în­tâl­nit, ori chiar au conviețuit un timp cu ei. Sunt arătați în lumina cea lăuntrică, adică aceea de dincolo de prima vedere, prin coborâș în adâncimi ființiale, dezvăluite cu acribia do­cu­mentelor faptice, dar și cu dogoarea sim­țirii ce face portretele să ne grăiască. În ace­lași timp, cartea conturează, prin informații de primă sursă, unele inedite, personalitatea așezământului monahal, configurând un traseu istoric multisecular, cu elementele sale definitorii.

Citim paginile despre Vovidenia și ni se deschid ferestre. Poiana liniștii ne primește și ne arată minunățiile sale. Sunt roade ale cerului, dar care n-au căzut din cer, ci s-au plămădit, cu hărăzire cerească, prin statornicele strădanii ale monahilor veacurilor de nevoință, pe care acești cronicari îi cinstesc cu pana lor inspirată spre a-i sorti neuitării și recunoștinței.

Citeşte mai multe despre:   Schitul Vovidenia